marți, 12 decembrie 2017

Happy life

  M-a dus sus la restaurantul cu priveliste de la ultimul etaj al cladirii. De acolo, de sus, dintre nori, vezi cladirea Primariei vechi, vezi detaliile de pe turla inalta, vezi lucruri pe care de jos nu le vezi niciodata sau doar ghicesti cat sunt de frumoase. Ne-am asezat la o masa in asa fel incat sa vedem cat mai multe. "I love this building, Alex" mi-a zis cu accentul ei elvetian si a asteptat o confirmare care a venit din partea mea foarte repede. 

  "Hai sa stam de vorba. Uite, Alex, aici sunt lucrurile pe care profesorii de la scoli ni le-au spus despre tine in vara, la finalul de an scolar." In gand mi-am adus aminte ca atunci lucram doar de doua luni cu ei, ce-ar fi putut sa spuna despre mine? Si da, vesnica intrebare romaneasca "oare ce-au zis rau despre mine?" Si-a pus ochelarii pe varful nasului si a inceput sa citeasca in gand. M-a vazut ca am adoptat imediat pozitia ghiocelului si ca paream probabil usor speriata de ce urmeaza. A inceput sa rada cu pofta si a plusat cu "n-am voie sa iti zic ce au zis" la care eu am aruncat un "seriosssss?" din toata inima. Radea deja de ii cadeau ochelarii. Nu maaa, fac misto de tine, normal ca iti dau asta... Umorul elvetian e unul foarte negru, mereu ne face d-astea. 

  E sefa mea directa, locuieste tara asta de circa douazeci de ani si iubeste orasul asta cu aceeasi pasiune cu care il iubesc si eu. Azi mi-a facut "evaluarea personala anuala". Ma rog, semianuala ca eu sunt acolo de opt luni. Iar evaluarea mea facuta de profesori a fost facuta in iulie cam la doua luni dupa ce am inceput pentru ca asa se face, la final de an scolar. Ma gandeam ca o sa fie ok. Nu ma asteptam sa fie superlativa pentru ca nu sunt invatata cu asa ceva. Curva aia de Romania nu m-a vrut. Am terminat o facultate si n-am facut-o la seral in spatele blocului. Cu toate astea nimeni nu a dorit sa ma angajeze. Sau ma rog, putin spre deloc. Nu paream interesanta in nici un fel. Intai pentru ca eram tanara si maritata DAR nu aveam copil. Apoi pentru ca eram tanara maritata DAR AVEAM copil. Si in primul rand pentru ca nu aveam pile. Nicaieri. De nici un fel. 

  Am venit aici si in trei luni eram angajata la scoala Marei. Pentru ca la interviu am convins niste englezoaice cu multe studii cum ca sunt un om care ar putea avea o oarecare valoare. Pe care ulterior am dovedit-o in scoala aia de multe ori si in mai multe posturi. Si mereu ma gandeam ca ui' ce politicosi sunt si englezii astia desi stiam sigur cine sunt eu. Azi am avut opinia mai multor profesori de la mai multe scoli. Am 11 scoli curente (merg la 10 scoli pe saptamana unde lucrez cu circa 25 de copii intre 3 si 16 ani) si altele la care am fost. Sunt niste zeci de profesori. Scris negru pe alb. In fata mea, elvetianca mea radea cu precizia ceasului de cate ori ma bucuram citind pe foaia aia. "You are my star, Alex", mi-a zis uitandu-se peste ochelari. I-am multumit pentru tot si am primit toate complimentele cu o bucurie imensa. IMENSA!

  Sunt un om care primeste usor complimente, ii datorez asta maica-mii care n-a facut prea multe intr-ale complimentarii insa nu m-a umilit sau injosit niciodata si mereu m-a facut sa imi inteleg valoarea si limitele. Ma simt bine cu mine si stiu ce pot. Stiam ce pot si in Romania insa acolo nimeni niciodata nu mi-a dat ocazia sa demonstrez asta. Azi, in timpul acestei "evaluari la cafenea", doamna mea a ajuns la capitolul "comunicare". Si mi-a zis ca asta e cel mai deficitar la noi in departament "but not in your case, you are amazing at that"... ummm, sechiu veri maci, duamna da' d-aia m-am dus la facultatea aia de comunicare. Pentru ca mi s-a potrivit. Si chiar am invatat acolo enorm de multe lucruri despre asta. 

  I-am zis ca tocmai de asta simt ca jobul asta mi se potriveste foarte tare, pentru ca jobul asta este despre comunicare. Profesorii au vorbit despre cate i-am invatat eu! Despre copiii astia, despre o alta cultura, despre limba, diferente de topica. Pentru ca eu vorbesc si le explic. Eu observ copiii in amanunt si stiu de unde li se trag lor toate traumele si imposibilitatile. Si le spun profesorilor. Si profesorii apreciaza asta, e ceva dincolo de jobul meu de bilingual learning assistant, este ceva mai mult de atat, este o alta tara pe care eu le-o explic. Din pacate este tara aia care isi abuzeaza copiii in scoli, sincer si cu mana pe inima nu am gasit pana acum nici un copil senin, linistit, un copil despre care sa spun profesorilor englezi "iata ce frumos se descurca acest copil, acest produs al sistemului de invatamant romanesc." Din pacate jobul meu e mai mult despre demontarea sechelelor copiilor ajunsi aici. Iar asta este un lucru pe care profesorii englezi nu-l cunosc. Si despre care sunt recunoscatori sa afle pentru ca ei vor doar binele copilului, pe oamenii astia chiar ii preocupa asta. 

  Ziua de azi mi-a confirmat ce stiam deja. Dar da, mereu ai nevoie de confirmari. Ai nevoie de acel "te iubesc" aruncat din cand in cand. Iti face atat de bine sa stii ca tot efortul tau nu e in zadar, stii ca cei mici te apreciaza pentru ca ei te intampina cu imbratisari si pupaturi... dar tu esti un strain in tara asta, ai nevoie de confirmari de la "bastinasi" pentru ca esti un Robinson Crusoe aterizat aici acum doi ani si un pic, te-ai aruncat in alta cultura, alt sistem, alta viata, asa cum te-ai arunca de pe trambulina in apa. Apa te face sa te intorci in toate directiile, la un moment dat trebuie sa deschizi ochii sub apa ca sa vezi de unde bate soarele si sa stii unde e susul si josul. Azi m-am simtit bine. Azi am avut in fata mea o elvetianca apriga pe care o iubesc de mor, care mi-a zis "well done!" Azi am vazut susul. 

  Si asta conteaza. Pentru mine conteaza enorm. 

 Si tot azi am aflat ca vom putea sa ne mutam in casa noua, cea pe care mi-am dorit-o eu de ceva vreme. O noua chirie dar cu gradina, o casa mai mare si mai frumoasa. Au venit asa toate deodata peste mine, iar vineri vine si mama la noi asa ca, ce sa mai zic, viata mea in secunda asta este una incredibila. Sunt fericita! O sa ne mutam pana in Craciun si imediat dupa o sa mergem in Franta in excursie, deoarece branza! :)))))) Pentru ca ne-a placut mult de tot in nordul Frantei asta vara, o sa mergem la acelasi nene unde ne-a placut mult. Si o sa branza. Si branza si niste branza!

  V-am mai zis, nu? Lucrurile mici conteaza. Branza. 

joi, 30 noiembrie 2017

Cum funcționează un oraș (2)

  De cate ori merg la diversele sedinte sau traininguri de la Primarie ma intorc de acolo uluita. Am mai zis. Incerc sa nu vorbesc singura pe strada ca nebuna, desi mi-e destul de greu. Azi ni s-a spus ca sefa noastra a' mai mare, o englezoaica fabuloasa, dupa incendiul de la Grenfell Tower (un bloc enorm din Londra in care locuiau preponderent emigranti si care a ars fenomenal de repede intr-o noapte) s-a gandit ea asa "bai, da' bietii oamenii aia raniti, pierduti, speriati, aia nu stiau nici engleza, ce facem noi intr-un caz de pericol din asta?" putem noi, departamentul cu atatea limbi sa ajutam cu ceva?". Dupa ce si-o fi terminat de baut ceaiul, a luat legatura cu colegii de la departamentul de Civil Contingency din Primarie, sa puna niste idei cap la cap. 

  Asa ca azi a venit o tipa care cu asta se ocupa: cu planificarea procedurilor pentru situatiile de criza. Si s-a apucat femeia sa ne explice cum fac. Ca la o adica Primaria e cea care trebuie sa ghideze, sa dirijeze cumva activitatile, impreuna cu ceilalti care sunt implicati (Politie, Pompieri, Armata, specialisti, agentii diverse, sistem de sanatate). Asa ca la Primarie se face o celula de criza cum ar veni. Chiar in camera aia unde tineam noi azi sedinta. Pentru ca lucratorii primariei nu sunt platiti 24/24 chestiile astea se fac cu o armata uriasa de... atentie... voluntari. Pentru ca daca ai o masa mare de oameni sinistrati, raniti, etc, nu ai de fapt destule resurse. Drept pentru care pregatesti o armata de voluntari care sa apara magic in caz de pericol.

  Cand zic pregatesti nu e asa gen ca ridicam doua degete. Voluntarii cu pricina sunt antrenati. Li se tin cursuri despre ce au de facut, fac traininguri si simuleaza situatii reale. Situatiile sunt gandite la modul milimetric. Prima parte a planificarii e aia cu sa indentificam pericolele care pot aparea in Portsmouth. Pai inundatii e clar. Terorism. Avem acilea niste submarine nucleare ca noi suntem orasul care contine Fortele Navale ale Mariei Sale coana Veta. Daca fasaie vreun d-ala suntem haliti! Cel mai des intalnit este faptul ca se tot descopera proiectile din al doilea razboi mondial, le scot astia ba cu navoade ba cu diverse chestii. Daca aici era centrul naval va dati seama cam cum au bombardat nemtii zona.

  Fiecare planificare din asta, impreuna cu toate trainingurile necesare si cu simularile, dureaza cam trei ani. Dupa care e modificata in functie de intamplarile din acei ani, de ce a mers bine sau prost. Se scriu amendamente si se ia de la capat cu trainingul si simularea, ca sa facem bine. Intre timp poate apar si alte chestii la care nu s-au gandit sau lucruri care pana acum nu existau, gen perioade de canicula, care la o adica pot omori brusc multi oameni in tara lipsita de aer conditionat. 

  Bun, si ce facem cu toti oamenii astia daca da un pericol in curu' lor? Pai sa ii evacuam repede nu prea putem pentru ca orasul e o insula mica care are practic 3 strazi mari si late. Si nici alea nu se intretaie in toate locurile, deci nu ai prea multe rute si poti sa faci gridlock imediat. Si ai belit-o. Asa ca Primaria a negociat cu 50 de locatii din oras, majoritatea private sau care nu apartin de Primarie. Cinci din ele sunt foarte mari, sa incapa niste multe sute de oameni. Restul sunt in asa fel alese incat orasul e acoperit la modul ca aproximativ toti locuitorii lui sunt la o distanta de maxim 500 de metri de aceste Rest Centere. Deci da?

  Deci nu ca am dat noi emigrantii pe spate, dar nici englezoaicele nu aveau nici un habar despre asta si se minunau ca milogu' la covrig. Eu am intrebat de ce noi nu stim, adica noi locuitorii nu stim unde sa ne ducem la o adica. Tipa a zis ca nuuu, nu le facem publice pentru ca atunci idiotii de la presa o sa fie primii acolo sa pozeze oameni raniti sau speriati. Si ca nu e ok. Ca lasa, ca va zice Politia sau Pompierul unde sa va duceti atunci. Corect!

  La fiecare locatie din asta, Primaria a dus o cutie mare. Cu chestii necesare, ca sa nu stai atunci sa te cauti de pix, hartie, cacaturi. Cu de toate plus jocuri diverse pentru copii si alte chestii de utilitate imediata. Voluntarii aia antrenati sunt cei care tin aceste centre functionale pe parcursul crizei. Si ei se ocupa cu detalii fantastice, de exemplu daca cineva a fost evacuat si are nevoie de medicatie iar medicamentele au ramas in casa exista proceduri speciale de luat legatura cu medici si de scos reteta pe loc si luat medicamentele necesare. Exista formulare pentru orice. Proceduri. Detalii. Ierarhie. Voluntari pregatiti pentru aproape orice situatie. De exemplu aia de a organiza o morga temporara la fata locului. 

  Tot. Totul e gandit in cel mai mic detaliu, pregatit, planificat, anticipat. Si chiar si asa apar greseli. Si atunci... amendam planul si o luam de la capat. Apoi ne-a zis cum putem sa devenim voluntari din astia in general si ca vor sa ii ajutam sa creeze o celula de criza de translatori. Care acum nu exista. Primaria foloseste un serviciu extern desi are niste angajati dar na, Primaria nu te scoala din somn noaptea sa iti mai dea un job pe langa. Insa putem sa cream o celula de translatori. Care, pentru ca lucreaza pentru Primarie, vor fi platiti overtime pentru acest voluntariat. Adica e voluntariat da' nu chiar, e doar ideea ca poti sa refuzi sa te duci daca ai altceva de facut cand le fasaie lor submarinul. 

  Toata lumea a fost ultra incantata de chestia asta, nu eram singura nebuna care se minuna si mai avea nitel sa aplaude. Tipa aia era fenomenala, a facut scoala speciala pentru asa ceva, deci aici te duci la studii ca sa te faci planist d-asta. Si ea a fost super incantata de reactia noastra, deci seara a fost una pe cinste, am plecat de acolo minunandu-ma in gand. Asta dupa ce i-am zis ca e awesome si ca ce fac ei e genial si ca de aia tara asta functioneaza. 

  Am plecat de acolo gandindu-ma la Colectiv. La Hexi Pharma. Si la cutremurul din 1977. Cu vesnica intrebare, ce se va intampla in Romania daca mai vine unul la fel? Sau mai puternic. 

duminică, 26 noiembrie 2017

Cat ești de frumoasă!

  Ma uit cateodata la tine si inima mi se opreste un pic in loc. Esti atat de frumoasa incat incetez sa mai respir pentru cateva secunde. Ma uit la tine si il vad pe Marius si pe mama lui, ma vad pe mine, pe mama si pe bunica mea. 

  Ieri m-am uitat la tine cu alti ochi. Cateodata nu ne mai vedem prea clar copiii, ne luam cu viata si nu bagam de seama detaliile. Ai fost atat de frumoasa, ai sclipit atat de tare, m-ai bucurat atat de mult. Nimic nu e mai frumos decat sa iti vezi copilul cum are grija de un copil mic. Cu mult mai mica decat tine e gargarita minuscula pe care ai ingrijit-o ieri de parca era a ta. Ma uitam la tine cum o urci si o cobori scara de manuta, cu spaima femeii care vede un pui in pericol, cu grija, cu atentie... si cu un zambet atat de mare. Veneai din cand in cand la mine si oftai "mami, caaaaat e de dragalasaaaa!" apoi fugeai inapoi la ea, imediat ce te striga. 

  Esti frumoasa, iubita mea. Esti frumoasa pe dinafara si pe dinauntru esti si mai frumoasa. Esti de aur. Ma uit la tine uneori si ma minunez ca noi doi am putut sa facem asa ceva. Un om ca tine. Buna si onesta, responsabila, atenta cu ceilalti, harnica si indarjita. Cu un incredibil umor. Ai acum zece ani si jumatate, si daca ai fost ieri capabila sa te joci si sa te bucuri atat de mult, o dupa amiaza intreaga, de o fetita de doi ani si jumatate, eu zic ca esti magica. Esti perfecta. Esti exact asa cum mi-am dorit sa fie fiica mea. Mi-ai oferit o dupa amiaza de lumina. Te iubesc.

Cat esti de frumoasa... semeni cu ma-ta :)))

Mancacioasa ca tac-tu

Si iubitoare ca amandoi :)

duminică, 5 noiembrie 2017

Haleala

  Aseara ma uitam cu Mara la o emisiune foarte simpatica de pe meleagurile astea. Se cheama "Eat Well For Less?" si este facuta de Gregg Wallace pe care eu il iubesc inca de cand eram in Romania. Emisiunea isi propune sa educe publicul britanic intr-ale cumparatului cu cap si gatitului la nivel minim. Da, este un obiectiv absolut imposibil de atins, eu stiu asta. Insa emisiunea este super informativa, si cum erau mai multe episoade puse pe site-ul BBC, am zis ca e un motiv foarte bun sa mai educ nitel copilul catre cumparaturi inteligente, nutritie, gatit.

  Mara a fost uluita de informatiile pe care le-a aflat. Adica cum ca chestiile alea procesate-ultra-ne-sanatoase-cacat-cu-mac ce mananca astia pe aici sunt si muuult mai scumpe decat mancarea normala. Aia pe care o faci tu. Gen sa iei cartoful si sa il faci tu piure, nu sa iei piure gata facut. Orez gata facut. Tooootul e gata facut daca te duci la raioanele alea. Mereu in magazine ii arat Marei cosurile oamenilor. Si ii zic, uite ce cumpara ei. Uite cine e emigrant sau fost emigrant pentru ca aici familiile indiene, bangladeze, etc, mananca si acum cum mancau stramosii lor. N-o sa vezi indian care merge si ia curry cu orez gata facut de la Tesco :))) Pe ala il cumpara englezii. Care nu stiu sa faca.

  Motivul pentru care nu stiu sa faca e simplu: astia in anii 60 aveau in casa de toate. Inclusiv masina de spalat vase. Productia de conserve mergea inca din anii 40 cu mare viteza. In 60 aveau cuptoare cu microunde si alimente speciale pentru asta. De trei generatii nu au mai gatit nimic. Femeile au plecat la munca. Si sa fim seriosi, oamenii astia isi respecta femeile, nimeni nu are pretentia ca femeia sa faca mancare, curat sau alte chestii, in special cand si munceste in afara casei! Sau in vacanta... sa gateasca cineva ceva in vacanta? Aici companiile de turism vand doar all inclusive. Ca doar nu se duce femeia in vacanta sa traga  o ciorba de burta sau ceva :))) Logic dealtfel. Pentru ca este infinit de greu sa le faci pe toate intr-o casa. "Convenience" este aici un cuvant foarte apreciat. Cine nu isi doreste sa le ia de-a gata?

  Drept pentru care oamenii astia nu gatesc, nu mananca ok si isi hranesc copiii cu mizerii. Mara merge la scoala cu pranz de acasa, macare adevarata, facuta de mine. Imi zice de multe ori ca ceilalti copii zic ca "miroase" mancarea ei :))))))) Desi nu ii pun usturoi in ea, tocmai ca sa nu fie ofensiva, ca sa zic asa... Copiii de aici nu stiu cum miroase mancarea. O carne cu piure din cartofi, nu din punga. O friptura cu sos si cartofi copti. Salata de mazare, fasole verde. Lasagna de casa. Chiftele. Mancare cum ar veni. Ei mananca chipsuri la pranz. Sau, cei care au parinti care "gatesc" pentru ei, mananca paste goale. Paste. Fierte in apa. Goale. 

  Cand ajung seara acasa, dracu' stie ce le-or da. Snitele facute de Tesco, fish-fingers idem, totul pre-gatit, congelat. De pus la microunde maxim 4 minute. Gata masa. Legume? Fructe? Iaurtul pe care il mananca, cel cu "fructe" are zahar cam cat Cola. Cola, alte bauturi asemenea? Cu tona. O masa nu se poate termina fara "puddin" care inseamna desert. Cum, mancam asa, aiurea? Fara desert? Supa? Supa nu exista decat in conserve, daca il intrebi pe un copil englez unde creste supa o sa iti zica ca ea se formeaza in conserva. Nu stie ce e aia o supa sau cum s-ar putea ea crea pe pamant :)))

  Este amuzant. Serios, pentru mine e amuzant pentru ca vad si diferentele de inteligenta intre copiii crescuti cu cacat si cei care mananca grasimi esentiale, fructe, legume. Ii vezi de la o posta. Exista si englezi care fac asta, fff putini dintre ei. Ii vezi pe asiatici, pe indieni, pe bangladezi, pe italieni, japonezi, polonezi. Toate natiile. Intr-o zi obisnuita eu aud 6-7 limbi in afara de alea doua pe care le vorbesc eu pe aici :) Si vezi copiii cum sunt, ii vezi in clasa, ii vezi cat sunt de inteligenti si cum pot sa duca o zi de scoala daca sunt hraniti cu zahar sau cu peste si carne si legume. Este uluitor sa vezi pe viu chestiile astea, eu le stiu dar Mara acum le afla.

  Se uita aseara siderata la emisiunea asta, la cum cumpara oamenii astia mizerii de sute de lire pe luna. Cum ei nu stiu sa gateasca un pui intreg la cuptor. Racnea toata prin casa, maaaahahahaaamiii da' io stiu sa pun un pui la cuptor! Femeia aia de 45 de ani nu stia. Era primu' din viata ei :)))) Pai da mama, da' femeia aia a trait in capitalism. In libertate. Mama lu' femeia aia n-a stat la coada la 3 noaptea sa cumpere oua si capsuni, n-a avut lapte si faina si ulei pe cartela. Bunica ei avea masina de spalat rufe, vase... 

  Uitandu-ma la emisiunea asta cu minioanca mea care incepe sa devina o femeie cu multe opinii, mi-am dat seama cat de mult conteaza sa stii sa iti hranesti familia. Desi e greu, e al dracu' de greu. Iti ia o viata sa inveti de toate si daca te mai muti si in alta tara, o sa le inveti de la capat. E greu. Dar este esential pentru copii sa fie bine hraniti. Si pentru adulti. Dar copiii au nevoie de mancare reala, buna, echilibrata, santoasa. Au nevoie sa fie invatati de mici cum sa manance ca sa nu ajunga cu obiceiuri nasoale. Uitandu-ma la Mara aseara, cum vorbea singura cu ecranul, cum racnea cate un "pune niste oreganooooooo, femeieeeeeee!" (asta adora oregano!) am simtit ca n-am trait degeaba in ultimii zece ani jumate. 

 Iata minioanca in actiune. In lunea de dupa vacanta de aici (acum o saptamana) ea a avut "inset day" adica zi metodica, adica ea nu a avut scoala. Asa ca mi-a zis ca o sa ii faca ea lu' taxu micul dejun de dimineata, eu plec la 8, el la 12. Nu e prima data cand ii face. Uitati-va la indarjirea ei, ii e greu sa taie anumite chestii, o doare mana, masa e prea inalta. I-a facut tatiului mic dejun, platou cu de toate si omleta. Si a fost foarte mandra de ea!

10 ani si jumatate

  Iar asta nu e putin lucru. 

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Raton copt

  Ieri imi venea sa ma vait. Am venit de la spital dupa inca o tura de coacere a pielii din dotare, arsa ca haina lu' Mos Craciun in timp ce coboara pe horn in conditiile in care focul din soba n-a fost stins. Poate d-aia are haina rosie. 

  La spitalul de aici doamnele sunt dragute. Si extrem de multe. Deci nu stiu cate asistente pe metru patrat are camera aia de terapie luminoasa-bandajare ambulator. Multe. De cand tot merg si tot dau peste altele si altele noi. Femeile astea se poarta cu tine ca si cand ai fi un om din carne, sange, oase, dureri, dileme, traume, chin. Ieri am intarziat, traficul a fost blocat in marea parte a orasului. M-am dus in pozitia ghiocel, cu caciula in mana ca la pomana. Programarile sunt din zece in zece minute, nu e timp de intarzieri. M-am dus sa-mi iau pulile, asa cum inca, din reflex, astept sa se intample atunci cand gresesc. Doamnele erau ingrijorate pentru pacienti, nu pentru ca li s-a dat lor programul peste cap. Cand le-am spus unde sunt intarzieri in oras s-au dus sa verifice unde locuiesc ceilalti pacienti ca sa stie care vor intarzia. Le-a fost mila de mine ca am stat prea mult in autobuz. 

  Le-a fost mila de mine si pentru ca mi s-a ars pielea. Acum vreo saptamana a inceput calvarul, intensitatea luminoasa a crescut, timpul a crescut, coacerea a inceput. M-am pomenit acasa raton. Ochelarii de protectie erau clar imprimati pe moaca mea super rosie. Raton copt. Tura urmatoare i-am dat jos, oricata cataracta m-ar paste, nu pot sa umblu ca un raton. Am strans bine din ochi, am pus mainile peste, m-am copt de m-a luat naiba. Toata viata mea am evitat sa stau in soare si sa ma coc. Acum ma duc sa ma coc intr-un sicriu cu becuri. The irony.

  Ieri ma ustura atat de rau dupa niste ore incat am luat un ketonal. Apoi am dat peste postarea asta. Postarea asta trebuie citita integral de toata lumea. In special de cei care inca traiesc acolo, isi cresc copiii acolo. Pot ajunge in spitale spalate cu Hexi Pharma. Avem de toate in spitale, zicea Banicioiu. Avem de toate, zicea si boul de Arafat de la care as fi avut niste pretentii, nu stiu de ce dar credeam ca e om zdravan la cap. Cuvintele scrise de fata asta au starnit in mine de toate. In special amintiri despre un moment din viata familiei mele. Acum aproape 30 de ani (vreo 27 daca stiu eu corect), matusa mea a suferit o arsura cumplita. Borcanele cu zacusca pe care le avea in cuptor la baine-marie, i-au explodat in fata atunci cand a deschis usa cuptorului. A avut arsuri pe fata, piept, maini si coapse. As estima un minim 15 la suta din suprafata corpului. Arsuri de gradul 2 si 3. 

  A stat doua luni in spital. Am mers mereu la ea, eram mica insa chestia asta m-a socat atat de tare incat am vrut mereu sa o vad, sa merg acolo, sa stau ca proasta pe marginea patului fara sa zic nimic. Plecam de la scoala, luam tramvaiul, traversam tot orasul si ajungeam la sectia de arsi din Spitalul Judetean Ploiesti. Nu fusesem niciodata la spital. Mirosurile de acolo erau capabile sa te faca sa vomiti instantaneu. Nu imi venea sa vars. Imi venea sa urlu. Cand am vazut-o prima data am recunoscut-o doar pentru ca mama ei statea pe marginea patului. N-am prea multe cuvinte in care sa descriu cum arata. Tin minte ca mi-a venit sa plang foarte tare dar ca am reusit sa ma abtin cu stoicism. Ei nu i se dadea voie sa se vada in oglinda, cica sa nu se socheze. Boisme romanesti. Noi toti cei care o iubeam eram oglinda ei cea mai cumplita. Vedea in ochii nostri ce s-a intamplat. Nu era retardata, daca isi vedea mainile cum arata, putea presupune cum ii arata si fata.

  Mi s-a parut un act de profunda cruzime faptul ca nu vroiau sa ii dea o oglinda. Actele de cruzime erau acolo la ordinea zilei. Schimbarea pansamentelor se facea exact asa cum descrie Alexandra azi procedura. Ma intelegeti? Acum 30 de ani era LA FEL! Prin smulgere. Pe viu. O stia toata sectia pe matusa-mea ca e "doamna profesoara care nu urla la pansat". Doamna profesoara nascuse patru copii, avea o perceptie a durerii pe care doar o femeie care trece prin asta o poate avea. Intr-o zi, pe cand astia o tot laudau, a zis cu glas pe jumatate pierit "si daca urlu, la ce imi foloseste, eu simt ca imi pierd energia daca urlu sau plang... incerc sa respir cat sa nu imi stea inima". Ketonal? Cand iti smulge cineva carnea de pe tine? Cred ca o tzuica era mai eficienta. 

  De ce nu ii anesteziaza? Asta e primul gand care iti vine in cap, te gandesti asa ca un om normal, ce cacat, e atat de simplu sa il anesteziezi. Apoi trebuie sa intelegi ca nu e. Pentru anestezie trebuie nu numai substante, trebuie si medic anestezist. Care nu e. Ca-s putini si cei care erau s-au tirat prin alte tari care le ofera o viata de oameni. Cei care mai sunt nu au timp sau chef sa elaboreze planuri complicate de anestezie. Sau nu li se da voie, sau stiu eu? Ca un ketonal e una. O anestezie totala zilnic sau la doua zile e altceva. De ce nu ii anesteziaza? Dar de ce nu i-au lasat sa plece in alte tari? In proportiile acelui dezastru, le-a fost "rusine" sa recunoasca ca nu avem, nu exista si nu putem? Ca sa iasa cu fata curata, sau cum? Eu cred ca nu. Cred ca pur si simplu din aroganta. Buei, noi avem si stim si putem si pulile noastre ie la fel de lungi ca lu' aia din Germania, Anglia, Turcia si pe unde i-au mai scapat pe cate unii. Da? Ia mucles d-acilea ca noi nici microbi nu avem in spitale.

  Azi noapte n-am putut sa dorm prea bine. Cuvintele Alexandrei mi-au ramas in creier. Nu mai simteam ca ma ustura pielea, ketonalul meu isi facuse efectul, el pentru asta e, pentru bubitze minore. Plus ca mi-ar fi fost rusine sa mai simt usturimea aia. Serios! Am plans cand am citit ce-a scris fata asta. Si cati altii nu trec prin asta. Ma tot gandeam obsesiv cum nu s-a schimbat nimic in astia doi ani. Cum nimeni nu e la puscarie pe motiv de Colectiv sau Hexi. Cum Banicioiu e acum senator. Cum toti medicii aia care au tacut desi stiau adevarul... sunt tot medici. Tot acolo. Tot fericiti cu viata lor, presupun. Pentru ca daca ei au nevoie de medici isi permit sa fuga in strainatate sau merg la stat in Romania si sunt tratati altfel. Pentru ca... coruptie. Doi ani... ce s-a schimbat in doi ani? 

  Apoi am avut o revelatie. Intrebarea era gresita. Am fost acolo acum treizeci de ani si era la fel. Deci, ce s-a schimbat in treizeci de ani? Initial mi-a venit sa zic un rapid "nimic". Apoi am realizat ca s-a schimbat de fapt ceva. Matusa mea a facut infectie dar mica si tratabila, a facut transplant de piele care a prins si a stat. De ce? Pai cred eu ca la vremea aia inca nu spalau cu Hexi! Aia s-a schimbat in treizeci de ani. Atunci inca nu furasera chiar tot, inca nu diluasera probabil chiar toate alea. Stiu ca aduceam de acasa Bioxiteracor si alte chestii, ca nu aveau. Dar cumva nu aveau nici atatea nozocomiale ucigatoare. De plecat? Te-ar fi rugat sa pleci doar ca nu cred ca aveai cum sau unde, nu era asa simplu ca azi. Deci ceva s-a schimbat: e mai rau. Tupeul borfasilor de pe toate palierele e mai mare, mai mult, mai special. Tara aia e a lor, ei sunt entitled. Tara aia si cu toti oamenii din ea, cu banii lor cu tot. Ca prostii, fraierii, muncitorii, sunt buni, platesc taxe. Care taxe s-au marit de acu' treizeci de ani.  

  Vezi cate s-au schimbat in treizeci de ani? 

  

vineri, 6 octombrie 2017

O zi plina de emotii

  Aseara imi faceam ghiozdanelul ca un scolar de clasa intai inainte de prima zi de scoala, va jur. Inca mai am de descoperit parti ale anului scolar in acest job plin de neprevazut, de exemplu, lunile septembrie-octombrie sunt cele in care vin copiii cei noi la scoala. Cei care nu stiu engleza bine sau o stiu putin, bilingvii sau cei care vor deveni bilingvi, ca nu toti reusesc, unii pierd cu succes romana pe parcurs din pacate. Parintii sunt de vina aici. Tot din pacate. 

  Astazi de dimineata m-am trezit speriata, aveam primul "assessment" cu una din cele doua sefe englezoaice pe care le am. In principiu am trei, doua englezoaice si una elvetianca. Si altii mai sus. Dintre astea doua englezoaice, pe una, cea cu care azi am mers la evaluare, am cunoscut-o fix acum doi ani pe 5 octombrie. Fix acum doi ani eram chemata la scoala pentru evaluarea Marei, la vremea aia, doamna B. facea si evaluarea primei limbi, adica a puterii pe care o are copilul in prima limba, cu translator alaturi de domnia sa. Azi ea face doar evaluari speciale, pentru elevi cu nevoi speciale. Acum doi ani ea imi vorbea despre copilul meu, Mara o tine minte cate zile o avea desi doamna B. nu isi mai aduce aminte de noi in postura aia, atat de multi copii avea de vazut atunci.

 Azi eu eram colega ei. Translatorul. Asistentul ei bilingv. De dimineata i-am zis Marei asta si am vazut-o cum e data total pe spate de ideea ca eu o sa fiu acum langa doamna B. Asa ca m-am emotionat si mai tare. Acum doi ani pe vremea asta mi-am dorit mult de tot sa lucrez cu doamna asta, care este o doamna extrem de sobra la prima vedere, genul ala de englezoaica din carti. Azi am facut-o sa rada in hohote, nici nu stiam ca e capabila de asa ceva. Azi i-am aratat cate chestii stiu eu despre psihologie, fonetica, lingvistica in doua limbi, logopedie si viata in general. Azi, nu doar Mara a fost mandra de mine, azi am fost si eu mandra de mine. Pentru ca am tipat in gura mare despre fetita cu nevoi logopedice grave, pentru ca am rasculat tot sistemul, pentru ca schimb lucruri pentru cativa copii. 

  Asta a fost pana in pranz. Dupa pranz am avut o scoala noua unde nu mai fusesem. Si da-i si caut-o, am gasit-o repede pentru ca acum stiu orasul mai ceva ca un taximetrist :)))) Glumesc, acum doar nu ma mai ratacesc la fiecare respiratie! Dar emotii tot am avut. Cei de la scoala cea noua m-au primit, ca de obicei, cu bratele deschise, cu zambete si cu multumiri ca am venit, cu bucurie si cu o fetita incredibil de simpatica si desteapta. Bonus, un baietel roman (de etnie roma) care era in acea clasa, baietel despre care nu fusesem informata, iar cei doi copii romani nu stiau unul despre altul ca sunt romani, deci nu vorbeau intre ei :)))))) Cand baietelul ne-a auzit vorbind a venit sa ne zica ca si el stie limba "asta" :))))) Cred ca o stie si pe cea materna, tiganeasca, eu zic ca cu cat mai multe cu atat mai bine :)

  Mai nene si am ajuns mai repede acasa azi, ca scoala asta era mai aproape de casa. Si dupa ce am terminat prin casa toate cele de facut, zic sa-mi intind ciolanele nitel. Tot aveam senzatia ca uitasem ceva. Zi de spital nu era, ala e acum stresul major al vietii mele, dusul de trei ori pe saptamana la spital la terapie luminoasa... ce dracu' am uitat... Pe la 5 mi-am amintit! La 6 trebuia sa fim amandoua la scoala secundara la care va merge Mara la toamna! Fuck! Sa zicem doar ca azi e ziua in care Mara a zis "mami, nu te-am auzit niciodata injurand ASA DE MULT!" in conditiile in care eu la doua vorbe zic una cu carne... 

  Am pornit catre scoala secundara unde a durat prezentarea circa doua ore, noroc ca eu fiind nebuna am ajuns cu o jumatate de ora inainte acolo asa ca ne-am dus pe repede inainte la vizionare. Imaginati-va o scoala in care trebuie sa vina 1300 de elevi, in seara de vizionare. Cu tot cu parinti. Doar ca nu e o scoala, e ca o... ca un campus universitar din Romanica. Poate nitel mai mare. Clar mult mai utilat. Am vazut in seara asta, fara exagerare, cateva SUTE de computere. Am vazut laboratoare de stiinte unde ni s-a aratat cum daca pui muzica printr-un tub din care ard flacari, flacarile o sa iti arate intensitatea sunetelor... Am vazut o clasa de istorie cu proiecte facute de copii si cu o profesoara fabuloasa, cam ca tanti aia din Harry Potter. 

  Fiecare materie a lasat o clasa sau doua sau trei deschise pentru a face activitati speciale cu vizitatorii. Pentru ca m-am dus incredibil de devreme am avut timp sa discut cu profesorii pe indelete. Le-am zis la toti ca noi suntem bilingve, ca suntem romance, ca suntem aici de doi ani si Mara e foarte fericita sa fie aici. Toti au fost impresionati. In clasa de engleza aveau de gasit niste sinonime si cand fi-mea a pus pe tabla "sombre" ca sinonim pentru "sad" s-a facut o mare liniste, s-au belit niste ochi de profesori, iar elevul de anul 11 (ultimul an de secundara) care ne insotea prin scoala a zis ca el n-a auzit niciodata de cuvantul ala :)))) L-am asigurat ca e un cuvant real iar el a zis ca vrea sa dea bac-ul la Arte asa ca i-am zis si eu ca el in mod sigur deseneaza mai misto. Si asa era! Proiectele de anul 11 de la Arte erau WOOOW! De la desen, murale din sticla, pana la sculpturi din lut si lemn. Si nu va imaginati ceva facut pe genunchi, erau la modul opere de arta!

  Ne-a vorbit si doamna directoare nitel, i-a pus si pe niste elevi sa ne zica chestii, saracii erau total nepotriviti. Si directoarea, al carei har clar nu este vorbitul in public, si elevii care reproduceau ideile ei :))) Well, ea nu trebuie sa fie buna la asta, eu am intrebat elevii pe afara, in mod direct "bah, voi sunteti fericiti acilea?" L-am intrebat si pe cel care ne ducea pe noi de colo colo, i-am oprit si pe altii si i-am intrebat direct si sincer, va este bine? V-a fost bine in astia cinci ani? Raspunsul a fost da iar oamenii se si purtau ca si cand erau fericiti si ok. Asta ma intereseaza. Atat.

  La finalul serii, dupa stiinte, microscop, flacari, inimi de miel si porc disecate (nu exagerez, e pe bune, asta faceau la stiinte), dupa profesoare de franceza si germana care s-au uitat la noi ca la dumnezei pentru ca Mara stie deja doua limbi si o sa o invete si pe a treia si precis si pe a patra, dupa o zi atat de lunga si plina de emotii, pentru ca noi fusesem primele acolo, am aterizat primele la... biblioteca scolii. Era deja tarziu si eu una tot vroiam sa scurtez, sa plec, sa ma duc acasaaaaaaa, dar am vazut-o pe Mara cum zice "eu vreau sa vad TOT" asa ca ne-am dus. Ce greseala enorma era sa fac eu... sa nu o duc la biblioteca. 

  O doamna minuscula era singura acolo. Cele zece mii de volume erau singure pe rafturi. Eram doar noi. Imediat ce am intrat, Mara  vazut un afis cu "accelerated reading", un program de citire pe care il are si ea la scoala, un fel de evaluare a nivelului, pe culori. I-au sclipit ochii, baiatul cu care eram a zis imediat ca el crede ca aici o sa fie pentru ea :))) El nu stiuse "sombre" :)))) Micuta mea a discutat cu bibliotecara minuscula ca de la egal la egal. La un moment dat i-am zis femeii ca noi am venit aici acum doi ani si ca Mara nu stia atunci engleza deloc, a belit aia ochii ca melcu' si s-a apucat sa o intrebe mai abitir iar Mara a inceput sa-i zica... dupa care pur si simplu a fugit printre carti si a inceput sa descopere cate in raft intreg de carti pe care le stie ea, autorii ei preferati! Autorii aia pe care am dat eu o gramada de bani pentru ca daca ii iau una le vrea pe toate si astia au fost autori prolifici, nene! Se pare ca din septembrie incolo sunt salvata! :))))

  Vaiii, daca nu s-a tarat pe burta si a chiuit si a vociferat la fiecare titlu in parte, s-a dus femeia in spate si i-a adus altele, mai noi, mai misto, mai alea... asta mica sa lesine. S-a culcat cu greu, vorbind singura, dupa ce mi-a zis ca scoala aia e cea mai misto din lume, ca asa ceva este incredibil, ca abia asteapta sa se duca acolo, ca, ca ca... Bai, de data asta n-am mai plans, ca n-am avut timp. Am reusit sa ii fac cateva poze acolo, printre carti, toate miscate pentru ca nu statea trei secunde locului, dar nu asta conteaza. Conteaza privirea ei: 

                                              Mara si cartile

  

luni, 18 septembrie 2017

La policlinică

  De azi o sa merg la un spital-centru de tratament ca sa urmez o cura de terapie cu radiatii ultraviolete pentru psoriazis. Cum homeopatia s-a dovedit a fi fix ceea ce este si anume o apa de ploaie, am trecut la urmatoarea solutie, nitel mai medicala. Medicul de familie mi-a dat trimitere catre dermatolog care mi-a dat trimitere catre terapie.

  Toate astea au durat vreo sase luni in total, nu e o problema vitala iar aici nu te duci la usa unui specialist sa faci coada acolo ca asa ti se rascoala tie. Azi am mers la prima programare, tratamentul va dura circa 10 saptamani, de trei ori pe saptamana. Deci practic mi-am mai luat un job :)))) Ce e bine e ca spitalul cu pricina e in centru, prin preajma scolilor unde am eu treaba asa ca mi-am facut programarile dupa orele de scoala imediat, fug la spital si apoi acasa.

  In clinica de dermatologie, la intrare, gasesti un semn mare si un bidon mic. "Dezinfectati-va mainile, va rugam frumos, sarumana, multumim". Ca sa nu te duci tu cu labele jegoase si sa le pui pe acolo diverse. Care cum intra, ia cu sparcaieci si merge mai departe un metru mai incolo la doamna draguta de la receptie. Care mai are nitel si te pupa de bucurie ca ai venit. Nu stie cine esti si de ce ai venit dar in tara asta doamnele proptite in usi-secretariate-joburi-cu-clientul asa sunt. Ma, radea cucoana la mine de am zis ca ma si pupa. I-am zis de ce am venit, m-a intrebat daca am mai fost ca nu ma stia dupa moaca. Nu, acu' e prima data. 

  Pai zice, uite, cand vii intri acolo in camera aia, in stanga e o masa cu o carioca. In dreapta o tabla. Intri acolo si iti scrii numele pe tabla, apoi vii acilea si stai jos. Gata bre, ma duc. Ma duc, ma intorc, ma asez. Aveam programarea la 3.40. Ma dusesem mai devreme. La 3.38 a iesit o tanti si m-a strigat. M-a introdus inauntru, intr-o sala cu mai multe aparate d-astea care mi-au adus aminte de filmele alea SF de prin anii 90.... Cocoon ceva :)))) A inceput sa-mi povesteasca, sa imi puna intrebari, sa-mi explice ce o sa fie si cum. Azi era testul initial, sa vada daca am reactii dubioase. M-au bagat imbracata pana la gat, mi-au pus vizor si ochelari si mi-au dezgolit doar o bucata de spate pe care sa testeze. 

  Ce e frumos e ca cu ochelarii aia nu mai vezi practic nimic. Deci cand te duci acolo la tratament o sa te dezbraci in curu' gol si o sa iti pui aia la ochi dupa care cred ca o sa te cam impiedici asa in aceasta situatie super amuzanta. Ba ca te urci in bidon, ba ca te dai jos, era sa ma dau cu nasu' de usa la iesire :))))) Bidonu' zici ca e d-ala de te duce inapoi pe nava-mama, rotund si cu neoane de jur imprejur. Babaiatule cand l-a pornit m-am simtit ca la rotisor, ca na, eram cu plovar pe gat. 15 secunde. Da' sincer si in curu' gol cre' ca o sa ma patrund pana la os. Mai tre' niste unt cu usturoi peste ca sa fie gata!

  Timpul de expunere se creste progresiv pana la un cinci minute total, asa a zis femeia draguta care mi s-a si prezentat cu numele mic da' sa mor daca am retinut, eram prea emotionata. Deci m-am suit, falc 15 secunde, m-am dat jos si-am plecat acasa. Hai pa, ne vedem miercuri. Deci cum, asa? Fara coada? Fara stat pe la usi? Fara nimeni in sala de asteptare ca toata lumea vine, intra si iese? Fara nervi si mirosuri dubioase? Am fugit la autobuz care tocmai tragea in statie, m-am aburcat si in vreo 20 de minute am ajuns acasa de s-a mirat fi-mea toata... ii zisesem ca na, o sa dureze, stiu eu cat, pana mea... zic oi veni pe la 5-6, stiu eu... :))))))

  Asa ca asta va fi viata mea in urmatoarea perioada. Nu sunati. Ies eu din cand in cand din bidon si va mai zic una alta :)

sâmbătă, 16 septembrie 2017

O dimineață de vineri

  Era o dimineata ca oricare alta, asteptam sa il vad prima data pe anul asta pe baietelul la care merg in scoala aia. Saptamana trecuta era inca in vacanta in Romania, contrar legilor Angliei. Ca deh, asa fac majoritatea romanilor de aici. I-au scos mai devreme in iulie, i-au bagat mai tarziu in septembrie, pe sistemul "ma doare la pula de ce zice statul in care traiesc acum". Amenda? Si ce daca? Am 60 de lire la indemana, nu ma costa asa mult. Cand s-or pomeni ca vin serviciile sociale sa le ia copiii pentru absenteism o sa fie ultragiati. Asta asa ca o mica introducere in lectia de azi despre scoala minunata la care am fost.

  La scoala asta, la care imi e urat sa ajung pentru ca e cea mai departe de mine, am vazut eu anul trecut o productie actoriceasco-dansato-cantato a celor din anul 6, numiti aici "leavers", aia care pleaca din primara in scolile secundare care nu-s amestecate cu primarele. Cei care plecau anul trecut au facut un spectacol gandit si scris de ei, a fost o ora in care am plans mult cu mucii in batista si eu barem aveam motive puternice (ma intelegeti ca deh, comparam ca idioata cu Romania) dar sa le vedeti pe profele britanice ce mai lacrimau cot la cot cu mine! A fost ceva de vis, n-am cuvinte sa va explic cat de tare m-a emotionat. 

  Azi, tot acolo, au chemat compania de teatru "Magic of theatre", ca era vineri, ca au prins un slot care era liber din scurt si iaca la 9 si 15 dimineata, pe cand sa incepem lectiile, ne-am dus in sala de mese unde ne astepta... teatrul. Panourile de decor erau deja ridicate, luminile speciale aprinse, sala era in intuneric. Frate, suntem la scoala? Toti cei 400 de elevi au intrat cuminti in linie si s-au asezat pe jos (ah, ce oroare, o sa ma scuipe indata romanasii cum ca o sa moara copilasii din cauza asta, va zic, am patit-o!) gata de spectacol. Care spectacol a inceput la FIX 9 si 15 minute! FIX! Patru sute de oameni mici si niste zeci de adulti au putut sa fie asezati la locul lor inainte de ora de incepere cu ceva minute. 

  Apoi a urmat o ora magica pentru mine. Mi-am dorit sa fiu actor de cand ma stiu. Cand eram mica, distractia mea de sambata era sa cer cativa lei de la mama si sa ma duc singura la teatrul de papusi. Plecam si eram ataaaat de fericita sa fiu acolo, sa vad toate detaliile, incat dupa ani si ani mi-am dorit sa fiu actor... am renuntat sa dau la teatru in clasa a 11a pentru ca am realizat ca in tara aia corupta mie imi trebuie meditatii de niste sume enorme ca sa pot sa intru acolo. M-am dus in alt loc, am putut sa imi fac ambitia de a intra la facultate fara pregatire pe bani. Am refuzat coruptia. In Anglia nu face nimeni "pregatire" ca sa intre la facultate :) Teatrul pentru mine este magie. Stiu ce e ala, am urmat multi ani cursuri de teatru la "Palatul Pionierilor" cand eram mica, am avut spectacole cu ei, am facut apoi si prin liceu niste chestii. Stiu ce e aia sa fii pe o scena, sa mori gatuit de spaima, sa iti invingi absolut toate fricile si sa deschizi gura sa spui...

  Asta era intr-o tara care acum 30 de ani era lipsita de orice comunicare in public. Cam pe atunci incepeam eu cursurile de teatru cu o "wannabe actrita", o tanti urata, proasta si ne-reusita in ale teatrului care esuase ca "profesoara" la cercul de la Palat. Asta ca sa discutam despre "profesorii" Romaniei... lasa, mai bine nu discutam. Singurul ei atu era ca stia sa injure asa ca am invatat multe de la ea! Fuma ca un sharpe cu noi langa ea, avea o voce dogita, gene excesiv de rimelate, sprancene desenate din creion pentru ca idioata si le smulesese de tot... Parul ii era cum altfel decat blond platinat! Era simpatica rau per ansamblu, era ca o caricatura de femeie, atunci am inteles eu cat de prost poti sa arati cand te straduiesti prea tare sa arati bine :) Ma fascina "doamna Toni", asa i se spunea.

  Revenind din trecut in ziua de azi. Azi am petrecut o ora de teatru pentru copii, ora care m-a dat pe spate. Asta dupa ce mi-au dat lacrimile de trei ori de bucuria actului actoricesc. Sa va explic. 4 oameni, doar 4 oameni, au pus in scena intr-o sala de mese... "Oliver Twist". Cu decoruri care clar incapeau intr-o dubita mica dar care erau atat de bine gandite si erau pictate de ziceai ca esti acolo. Multe imagini incredibile, care cu ajutorul luminilor si uneori al fumului, te faceau sa lesini de bucurie. Cea cu Tower Bridge noaptea, cu luminile potrivite, m-a dat pe spate!!! Cu cel putin 30 de personaje diferite imbracate diferit! Doua fete si doi baieti au facut zeci de personaje fiecare cu hainele lui, in spatele unor panouri mobile, astea de erau ele super frumos pictate.

  Au jucat? Ooooh, DA!!! Pe toate vocile, alea corecte nu alea schieunate, trase de par. Au cantat la modul opera? DA!!! Ca o nota amuzanta pentru asa zisa productie zurleasca din Romania (absolut sinistra), aici se canta live la microfon, nu dublat de banda cum facura aia la Sinaia cand i-am vazut io cu fi-mea pe cand era ea cu doar cativa ani mai mica si cand au intarziat 30 de minute atunci cand erau 8 grade afara si noi asteptam ca boii, o jumate de Sinaia si inca multi turisti in plus! De mi-a zis fi-mea: "mami, astia au intarziat, tzipa, si eu vreau sa mergem de aici!" :)))

  Oamenii astia 4 au dus o ora de spectacol doar ei, manevrand perfect decoruri, schimband hainele in 10 secunde, lasandu-ma pe mine masca, ceea ce sincer nu e usor de facut in ale teatrului. Am aplaudat, chiuit si lacrimat, timp de o ora am fost in lumea lui Oliver Twist, lume nu prea usor de dus in carca de o trupa de actori. Nu e ca si cand ar fi o poveste vesela. Au reusit sa o faca si vesela si dramatica si inspaimantatoare, si muzicala si tooootal amuzanta, ca deh, asa sunt britanicii. M-am bucurat ca un copil.

  Si in ora aia am fost si platita sa fac asta! :)))) 

  

  

  

miercuri, 13 septembrie 2017

38 viteza garduri

  Azi, de ziua mea de baba ce sunt, am avut nu doua ci trei scoli de vizitat. Evident ca tziganul cu care trebuia sa ma intalnesc la prima n-a venit, si cand zic tzigan ma refer la cetatean de nationalitate romana si etnie rroma. Mare si rotund, nu stia prea multa romana, dupa ce am stat ca idioata intr-un hol de scoala o ora, a venit. A venit sa ne spuna ca el nu vrea scoala aia.

  Mbine, plec la urmatoarea, unde aveam eu treaba. Ma duc acolo, desenez monstrii si Batmani cu niste indivizi de 5 ani, plec la aialalata. Pe drum mananc un senvis. M-a plouat de doua ori, m-a insorit de sapte ori, m-au urat niste multi oameni dragi mie. Mi s-a imbolnavit copila fix azi, m-au sunat de la scoala de mi-au facut genunchii piftie de spaima... o raceala. 

  Ajunsa acasa am vorbit la telefon cu oamenii mei cei mai dragi , pe rand, niste ore bune, ma doare urechea :)) Va multumesc tuturor pentru mesajele primite si vi le intorc inzecit. 

                                       Azi, intre niste scoli

duminică, 10 septembrie 2017

Mici bucurii

  Ziua de azi mi-a adus o bucurie in plus. Carole, fosta mea sefa, doamna cu care m-am ras pe la scoala Marei circa un an si jumatate, mi-a dat azi un mesaj scurt dar cuprinzator... "zi-mi si mie adresa ta ca sa pot sa vin marti pe la tine spre seara, sa-ti aduc alea de ziua ta"... "your birthday bits"... acest "bits" total britanic pe care l-am invatat cu stupoare acum doi ani... "bits and bobs", chestiile, lucrurile, maruntisurile. 

  Ziua mea e miercuri si ea stie cand e. N-am mai vazut-o din aprilie si mor de dorul ei, ne tot trimitem sms-uri in sus si in jos, femeia clar m-a indragit. Si eu stiu cand e ziua ei si i-am luat cadouri in cele doua ocazii in care am fost acolo. Nu ma asteptam la asta. Chiar nu ma asteptam. Ma asteptam la un sms, stiu sigur ca stie cand e ziua mea, mi-a luat cadou si anul trecut, dar cand pleci dintr-un loc si na, e un loc plin cu bastinasi d-astia britanici, nu te gandesti ca o sa ti se intample asta. Se pare ca sunt o tipa destul de simpatica :)))))

  Mi-a placut mult gestul asta, felul in care s-a invitat la mine acasa fara sa ma intrebe sau sa ii fie rusine. Rusinea aia romaneasca gen aoleu, cum adica sa ii zic unuia "bah, vezi ca vin de ziua ta sa-ti aduc ceva"... Noooo, tre' sa asteptam invitatie speciala, suntem niste regi, ceva. Deci femeia m-a anuntat ca vine, nici nu si-a pus problema ca as avea vreo treaba sau ca nu mi-as dori sa vina. Si asta mi se pare minunat. Deschiderea asta catre oamenii pe care ii indragesti. Naturaletea. Firescul. 

  A fost un gest mai cald si mai apropiat decat mi-au oferit multi oameni pe care ii cunosc de mult si cu care vorbesc aceeasi limba natala. Asa ca marti o astept pe la mine. Cu ceai. Si prajituri! Va trebui sa ma intrebuintez sa fac niste prajituri :) Ceaiul nu merge fara biscuiti, va zic, englezii sunt absolut setati pe ceai cu biscuiti :) Si pe zambete. 

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Coperți pentru caiete. De ce?

  De ce Romania face copertariada in fiecare septembrie? In primul meu an de scoala, prin cretacic, tin minte cum m-am dus cu mama la ceva magazin sa cumpere "pentru scoala". Este una dintre cele mai puternice amintiri din copilaria mea, una care ma bantuie si azi, imi era atat de frica de ce urma sa se intample, toti adultii ma amenintau ca "gata, acum O SA MERGI LA SCOALA", ca si cand viata mea s-ar fi terminat. Magazinul era mare si plin de lume, am stat mult la coada si mama a dat niste bani pe o tona de chestii de neinteles pentru mine.

  Lumea ma impingea, se pare ca nu erau destule coperti sa se ajunga la toata lumea, sau ceva, aer prea mult nu era in libraria cu tavan inalt, un soare urias batea prin ferestrele enorme. Coperti pentru caiete. Ok, intelegeam de ce imi trebuie caiete, creion, stilou. Nu intelegeam ce-s alea coperti si la ce ne trebuie. Acasa, mi-a explicat mama ca a luat doar cateva pentru ca erau "nesimtit de scumpe" asa ca deja am stiut ca am ajuns in alta epoca, mama nu injura, ma uitam la ea cu ochii beliti si tot nu pricepeam. Dupa ce mi-a aratat ce facem cu ele, si anume stricam frumusetea de "dizaintz" (daca nu stiti filmuletul cu emigrantul in SUA, imi pare rau, cautati-l!) de caiete romanesti comuniste. De ce? De ce, am intrebat eu uimita? Daca el, caietul, asa e facut... de ce facem asta? 

  Asa trebuie, asa vrea tovarasa. A mai mormait ea ceva printre dinti despre tovarasi si comunisti dar cum n-am prins exact, n-as vrea sa reproduc. Apoi, pe restul de caiete mi-a zis "o sa ii aratam lu' tovarasa cum se invelesc caietele cu hartie daca tine neaparat, e mai ieftin". Si s-a apucat femeia sa-mi infese toate caietele si cartile cu hartie alba. Pentru ca, vezi matale, ele caietele, se pare ca in Romania trebuie imbracate. Motivul, va jur, imi e necunoscut si in ziua de azi cand aud ca si in acest septembrie din epoca asta, parintii dau fuga la magazin sa dea niste milioane pe diverse acareturi pentru copilul scolar, printre care si copertile! 

  Acuma, ca niste tovarase cretinoide din Romania inca mai cer asta, nu ma mira. Ce ma mira este ca parintii se duc sa faca asta! Mi se pare absolut hilar, jur! Ce sa fac ma? Sa iau coperti? Pentru ce, mah? A, pentru caiete? Pai care caiete, coaie, alea desenate cu personaje de desene animate, eventual si de marca, alea pe care am dat cat pe juma' de mertzan? Pai cum sa o acopar, coaie pe printzesa aia, vrei sa se sufoce acolo? Si Winnie ala galbenu? Si pe ala sa-l invelesc? Pai de ce? Copilul a vrut caiet CU ALA, nu cu coperta :))))

  Adica serios, care e faza? Uite, oamenii astia englezesti reusesc sa traiasca de niste mii de ani (pe bune, la astia scolile s-au inventat pe cand romanasii verzi se scurmau cu coceanu' de porumb in cur) prin scoli fara nici o coperta pentru caiet. Bai, va zic, sunt niste barbari, folosesc caietele... goale. Dezbracate! In curu' gol! Eu nu stiu cum pot sa faca o asemenea magarie sinistra, cum pot copilasii astia sa scrie fara coperti. Daca, doamne-fereste isi varsa cana de cafea pe caiet, nu se uda? Poate cine stie, o sa si stranute, viata e grea si complicata si are multe aspecte, ca sa citez un mare film... cum sa lasi caietu' asa belit, supus intemperiilor?

  Pe de alta parte, daca e sa ne pese de murdarie, englezii interzic orice stilou cu cerneala in scoala primara! Mama, daca ii afla tantiile tovarase invatatoare, cre' ca iese cu scandal... cum adica? Fara stilou? Pai cum discutaram, nene, mai devreme, nu ne era frica de pete? De murdarie? De.... bomba atomica? Ce e mai bomba decat un stilou plin pe mana unui copil de 7 ani care e inconjurat de o satra de copii de 7 ani? Serios, acu... S-a dus si fi-mea mandra la scoala cu "stilou' meu, mami" in primul an aici, saraca profa cica a belit niste ochi cat cepele, a luat-o cu "frezoane", s-a ingalbenit nitel la moaca la ideea de cerneala peste tot si i l-a pus frumos in ghiozdan cu indicatia "nu umblam cu asa ceva aici" :)))))) 

  Da, se poate asta, copiii scriu cu creionul de cand invata sa scrie, la 4-5 ani la YR (pregatitoarea), acolo au creioane speciale, mult mai mari, mai groase si triunghiulare in sectiune, pentru ca micutii sa poata sa isi coordoneze mai bine apucatura ca sa zic asa. Ii ajuta foarte mult sa scrie mai frumos si mai repede. Apoi, dupa anul 1 merg cu creionul pana cand profesorul constata ca pot scrie ok si atunci li se inmnaneaza ceremonios un "writing pen" care este un soi de pix special pentru scris, lasa o urma ca cerneala si are un varf foarte subtire ca o carioca. Varful este rugos, opune rezistenta pe hartie, mult mai multa rezistenta decat un stilou, in felul asta copiii pot sa isi continue scrisul frumos (sau urat, aici nu ii cearta nimeni pentru asta) cu ceva ce seamana a pix. La diverse activitati scriu cu pixul, nu sunt obligati sa foloseasca acel soi de unealta speciala. 

  Coperti? Nu, nu exista nene coperti. Exista caiete care vin de undeva din neant, nu stiu de unde dar daca ma mai lasati cativa ani s-ar putea sa ajung si pe firul achizitiilor :)))) In scoala exista absolut tot ce trebuie de la pixuri la caiete si orice altceva. Caietele sunt de mai multe feluri si sunt de forme si culori diferite. Asa ca stii intotdeauna ce soi de caiet e ala cand il vezi. Cele de mate sunt galbene, cele de scris sunt maro, cele de nu stiu ce sunt albastre. Copilul primeste cate caiete vrea pe masura ce le umple sau poate le pierde sau poate se distrug cumva. Copilul nu primeste indicatia "zi lu' ma-ta sa ia coperti ca te ia mama dracu". 

  Dupa coperti vin alea: hartie creponata, hartie glasata! Bai nene... sunteti cu capul? Cumparati 40 de familii cate un set, nu? In fiecare an, in fiecare nenorocit de an, cate un set. Asta in conditiile in care un set i-ar ajunge pentru 4 ani si i-ar si ramane! Stiu, asa am vazut ca se poarta. Fratica, cata hartie toaca aia la O ORA de lucru manual, daca se face si aia, pe saptamana? Serios, eu am impresia ca undeva pe lumea asta exista niste case de invatatoare tapetate cu nenorocita aia de hartie creponata. Cand a fost Mara la pregatitoare radeam cu doamna de atunci ca avea un dulap plin! Bai nene, un sifonier d-ala, era hartie ramasa din anii anteriori, sa-si faca muzeu, nu alta. Si, de ce ne-ati cerut, doamna, alta? Pai eu? Asa vrea doamna directoare, asa e LISTA! Doamna Naie era cu tot umorul la ea, ma lua deoparte si imi arata aberatiile, simtea ca are cu cine sa discute... Sunt altele care n-au. Nu le duce. Cer coperti si hartii exact cum fac bolnavii aia de Tourette... cum se face septembrie cum incep involuntar sa urle dupa coperti, hartii, lipici, draci, laci.

  Asa, si daca nu iau coperti? Ce? N-am luat, cata vreme am fost in Romania, aia 2 ani de scoala. Nu am luat. Mi s-a zis sa iau si nu am luat, am intrebat DE CE! Nu mi s-a raspuns in mod satisfacator, pentru mine "asa trebuie" nu e un raspuns, asa ca am plecat zambind mai departe iar copilul a putut sa scrie foarte bine si fara coperti. Ceea ce va doresc si voua!

joi, 31 august 2017

Final de vara

  Fuse si se duse vacanta noastra cea pe ultra-scurte. Nici sase saptamani intregi si gata, de luni, back to school, people! M-as vaita dar simt ca n-am de ce, am stat acasa sase saptamani si am fost platita ca de obicei, mai avem vacante in an, cine naiba mai are joburi d-astea pline de vacante? Bine, nici usor nu e sa lucrezi cu fiinte mici dar sa fim seriosi, vacantele ajuta din plin.

  Finalul de vacanta ne-a adus prieteni noi, proaspat relocati prin preajma, vorbe si rasete indelungi pana la ore indecente, plimbat de colo colo ca nebunii, pe sistemul hai sa ti-o arat si pe aia, hai sa vedem si aia, hai sa ne mai ducem nu stiu unde. Frumos tare sa vezi oamenii cum se muta aici, fantastic mi-a fost sa o vad pe Oana cum chiraie pe strazile portsmoutene fix cum faceam si eu acum doi ani, m-a uns pe suflet, va zic... N-am stat mult ca a venit si Alina, alte rasete, alta distractie, pe aia o cunosc din facultate, capre batrane, deh... 

  Inevitabil toti cei care se muta aici ne intreaba cum ne este noua de fapt, ei neintelegand ca eu nu-s o d-aia care scrie din carti si din povesti sau proiectii pe tavane. Eu scriu fix ce simt, ce gandesc si ce traiesc, deci e destul de usor sa intelegi cum ne simtim noi aici. Stiu, pare ireal, dar asta este situatia, asa ne-am potrivit noi cu locul asta si cu oamenii astia. Ne este mai mult decat bine si, revin, nu doar din cauza ca acum avem niste bani. Este mult mai mult de atat. Este civilizatia. Este statul care iti e prieten si are grija de tine. Este tot ce inseamna viata la nivelul marii economii a vietii. Imaginea de ansamblu. Toate nimicurile care iti fac viata buna, calma, lipsita de stres, nervi, timp pierdut. Toate zambetele pe care le primesti zilnic. 

  Alt spor ai, in general, cand esti relaxat. In vara asta Marius si-a luat o alta masina (tot la mana a doua, dar una care il incanta) apoi am mers in Franta, apoi ne-am plimbat pe aici, Mara a mers la un curs de sailing, am vizitat Winchesterul cu noii prieteni, ne-am invartit peste tot, ne-am relaxat, ne-am pupat... Acum cateva zile am implinit 20 de ani de cand ne cunoastem, peste cateva zile se fac tot multi de cand am semnat contractul... ne uitam la Mara cum creste si cum se face om mare si foarte misto si parca nu ne vine sa credem... Asa ca da, de luni incolo ne intoarcem care prin ce scoli avem, o luam de la capat, alt an, alte aventuri. Ceea ce va dorim si voua! 

Micuta navigatoare

Am obosit la Winchester dar mai vreau!

duminică, 13 august 2017

Vacanta

  Am avut o vacanta atat de relaxanta pana acum incat pur si simplu n-am mai apucat sa imi adun si neuronii ca sa scriu ceva si aici. Le-am trait si respirat pe toate incetinel, asa, usurel, cum mananci porumbul fiert de pe cocean ca un soarice lesinat de foame. Eram obosita, din martie de cand a inceput aventura cu noul job, n-am apucat sa imi dau si reset la creier. 

  Am mers in Franta si am dormit precum cunoscuta valiza din gara. Airbnb nu s-a dezmintit nici de data asta, si nici instinctele mele in a alege cazari foarte misto nu m-au lasat balta. Am ales nordul Frantei anul asta, ca sa vedem, acolo cum o fi? Sudul nu ne-a incantat cam deloc, mareata Coasta de Azur cred ca a fost mai demult un loc minunat, acum nu prea e. Gen pomul laudat. Ei bine, surpriza emisiunii a venit de la coasta de nord a Frantei, numita ea si Coasta de Opal (au astia ceva cu botezatu' de coaste). Coasta de Opal este o bijuterie, va spun. 

  E drept, lumea nu se inghesuie aici (de unde si placerea noastra orgasmica cand ne-am pomenit in sate pustii si pe plaje pustii si neamenajate) in primul rand din cauza ca este "frig". Adica e cum ne place noua vara :))) Daca in sudul Frantei am crapat efectiv de cald anul trecut iar anul asta erau niste incendii incredibile acolo in perioada asta, in nordul Frantei (care e o tara absolut uriasa, cred ca iti trebuie o viata ca sa o strabati turistic cu totul) ne-au intampinat aceleasi temperaturi de la Portsmouth, care, vorba aia, e peste garla. Am avut chiar temperaturi mici pentru ca a venit un val de aer rece, ne-am bucurat de 14 grade si... foc in semineu in luna august, chestie care pe mine una m-a incantat dincolo de vorbe.

  Nu am facut nici macar o baie pentru ca nu era de baie. Oceanul era cald, ar fi mers, insa vantul de afara combinat cu temperatura te facea sa zici nu, multumesc, sa tragi plovarasul de pe tine mai spre urechi si sa te bucuri de mirosul de mare si de plaja pustie. De cativa ani nu mai am dorinta aia total arzatoare sa inot. De doi ani precis nu o mai am pentru ca in ocean eu nu am curaj sa inot, va spun sincer. Si mai ales de cand am asistat la un curs tinut de salvamarii care mi-au explicat niste lucruri despre ocean... am zis lasa ca inot io in cada mea sau ma duc la bazin daca vreau neaparat :))))) Mara saraca ar fi vrut, si-a si tras in vreo doua zile costumul de baie pe sub tzoale, da' n-a avut noroc sa fie de baie. S-a multumit sa scurme in nisip ca disperata, sapand gropi interminabile, de parca vroia sa ajunga pe partea cealalta a pamantului. Sapa asta cu o pofta...

  Casa lu' nenea Eric era intr-un sat pustiu ceva mai jos de Calais. O mandrete de sat, casele pareau desenate din basme, toate noi sau renovate, totul era incredibil de frumos, curat, aranjat. Omul are o casuta veche, cu mobila si acareturile de pe cand isi crestea el copiii acum mari acolo. O minunatie de casa cu 3 dormitoare duble, living urias cu semineu, bucatarie cu de toate si o gradina uriasa si salbatica prin care Mara a alergat si a studiat lighioane o saptamana intreaga. Un cocos si o gaina, fugite de prin vecini, isi faceau veacul la noi in gradina, chestie care pe Marius l-a facut sa isi doreasca aprig o ciorba de cocos deoarece il caraia pacientul prea de dimineata... 

  Ne-am dus si am facut plimbari aproape de locatie, maxim 30 de minute cu masina, pentru ca anul trecut ne-am rupt cu mersul si am decis ca eu sunt too old for this shit numit vacanta spanzurata, nu ca n-as fi stiut asta, dar na, mi-am dorit sa facem una de pomina inainte sa ma retrag in glorie :))) Am vazut Cap Gris Nez, cel mai apropiat loc de pe continent catre UK, o iesitura de pamant de unde poti vedea de sus tot traseul miilor de vapoare care trec prin Canalul Manecii zilnic, a fost senin asa ca pe partea cealalta se vedeau Stancile Albe de la Dover, desi sunt la 40 de km distanta. Privelistea te lasa mut dar noi tot am gasit motive de ras gen "coaie, am trecut garla asta mare ca sa ne uitam tot la Anglia da' de pe partea hastalalta" :)))))) Am mers cu Mara la parc de cocotzat pentru ca a fost anul trecut in Franta si am zis sa mentinem o traditie, am mers la un satuc-muzeu istoric cu case si ateliere de pe la 1900 toamna pentru ca pe noi astea ne fascineaza teribil.

 A fost frumos de tot iar linistea de mormant, satele pustii in care vedeai o masina la o jumatate de ora, plajele incredibile pe care le-am vazut si unde eram noi si inca trei francezi... o frumusete fantastica, am stat si m-am holbat la oceanul ala veeeeerde cu o placere de inimaginat. Mara era in fiecare zi "asta e cea mai frumoasa plajaaaa, vreau si maine tot aici" ca a doua zi sa zica "ba ASTA e cea mai mistooooo" si tot asa :)))) In caz ca va bate un gand sa vizitati din Romania nordul Frantei, avionul va duce la Calais, de acolo ii dati bataie pe toata coasta de nord pana lesinati :)


in gradina

Maimutza la foc :))))

Cap Gris Nez

Wimereux










sate linistite

si traditia ei in Franta :)
                     
  Dupa o saptamana am pornit spre Belgia sa ne vizitam un vechi prieten care se casatoreste luna asta, e mutat acolo cam odata cu noi, a gasit o minune de fata poloneza pe care a si insfacat-o sa fie a lui :) Asa ca ne-am dus doua zile si in nordul Belgiei, la Pittem. Am vazut si o plaja care mi-a amintit de litoralul romanesc, blocuri cladite in capatul plajei, tramvai care iti trece pe sub nas... ce sa zic, Belgia m-a lasat mai rece ca limba unui eschimos care canta in furtuna de zapada. 

  Mini-oraselul asta in care stau ei, ca sa nu ii zic sat, e foarte curat, foarte linistit (cica traiesc mai mult pensionari acolo), e de o curatenie si o ordine minunata. Dar, vorba lui Marius, n-are gust. Locurile sunt fade. Casele sunt toate cam la fel, par a fi desenate de un copil de 3 ani, stiti cum fac ei, traseaza un patrat cu un acoperis. Ori astia n-au arhitecti, ori nu stiu... Toate casele un cacaniu inchis asa, aia e o tara cam inorata din cate inteleg, in norul ala totul parea de o tristete incredibila. E o tara misto presupun, precis ca are si locuri mai vesele. Oricum preturile sunt extrem de triste. Iar anul trecut in Franta ma socasem la preturi, anul asta m-am socat definitiv si in Franta si in Belgia. 

  Casa pe care am ales-o, nu prea am "ales-o" pentru ca in satucul asta mai usor cu gazdele Airbnb. Am gasit niste oameni cu o ferma, la cativa kilometri de prietenii nostri, am luat o casa tot enorma, de fapt e un grajd reamenajat. Foarte misto, tot cu gradina mare, cu tot ce iti trebuie, de pret nu mai zic nimic, ca am dat pe doua nopti cam tot atata cat am dat pe o saptamana in Franta la cazare :))))) Nu regret nimic pentru ca ne era tare dor de prietenul cu pricina iar cele doua zile acolo am ras impreuna cat pentru tot anul, a fost o excursie fantastica! 

  Ne-am intors incarcati cu energie, cel putin eu una chiar m-am relaxat asa cum nu tin minte s-o mai fi facut vreodata in viata mea in vacanta, ne-am bucurat de toate cele, am mai avut si cateva zile cu Marius acasa pana azi cand, cu mare parere de rau, s-a intors la munca. Noi mai avem inca 3 saptamani de vacanta (oh, I love my job!) pe care planuim sa le petrecem cu o familie de romani (alo, s-aude in spate acolo la Oana si Edi?) care s-au mutat aici de curand si de care ne este extraordinar de drag. Au o fetita de varsta Marei, s-au cunoscut si s-au distrat de minune, asa ca presimt niste zile tare frumoase in continuare. Ieri am mers la Festivalul International al Zmeelor din Portsmouth, deci da? Exista asa ceva, oamenii se aduna o data pe an si ridica la malul marii sute de zmee care mai de care mai uriase si mai colorate. 

Cam asa

An octopus's garden in the sky :)))

  Vacanta frumoasa va dorim si voua, oriunde ati fi!

                      Alex






sâmbătă, 29 iulie 2017

De 2 ani în Anglia. Fericire și roșii.

  M-am trezit de dimineata cu ideea in cap... azi e 29 iulie. Am zambit larg si m-am ridicat din patul in care cu onor rezidez pe timp de noapte, de doi ani. Afara era niste nor dar asta nu m-a impiedicat sa zambesc in continuare. Suntem in vacanta de pe 26, am de ce zambi. 

  Acum doi ani pe la ora asta... cred ca eram in avion. In sfarsit, plecasem. O lasasem in urma pe doamna invatatoare abuziva Angelica Puie, sistemul romanesc, soselele lipsa, blocurile gri si un oras care are un singur parc care contine si copaci. Am aterizat aici, in tara lu' Verde Imparat, tara in care iarba nu apune niciodata iar plantele sunt inmultite cu sfintenie. Habar nu aveam unde ma duc, nu fusesem in viata mea in Marea Britanie, nici macar ca turist. Nu apucasem. Nici nu mai stiu cat era exact ceasul cand am aterizat, ce stiu e ca era in jur de ora 5 dupa amiaza si ca baietii de la descarcat bagaje am impresia ca si-au luat pauza de ceai... am stat cu Mara si o jumatate de avion in asteptarea gentilor cam o ora. Au descarcat o juma' de carutza si s-au oprit. Tea time. :)))

  Desigur, intre timp am aflat ca aici pauzele sunt sfinte. Angajatorul nu te pune sa muncesti in pauza ta. Ce scrie in contract si ti se comunica la inceput, aia patesti ulterior. Cu tot ceaiul din dotare! :) Plecasem dintr-un Bucuresti incins la 50 de grade si am aterizat intr-o Londra de 16, eram amandoua in pantaloni scurti si maieuri, ne-am invinetit instantaneu, dar ziceam, pe rand "aoleu, ce bine eeeeeeeee, racoareeeeeeeee". Asa e si azi. Finalul de iulie vine mereu cu ploi si racoare. Ce bine! 

   De doi ani suntem mai fericiti decat am fost vreodata in cei 36 anteriori. Bine, exclud vacantele din Grecia sau Suedia la faza asta, includ viata de zi cu zi cu tot ce inseamna ea. Da, desigur, si aici "sistemul" are bubele lui, exista si aici chestii absolut hilare care se intampla din prostia unor functionari sau politicieni. Clar! Ca peste tot in lume, dealtfel. Dar aici viata e frumoasa si linistita, oamenii zambesc, vorbesc cu tine frumos si te ajuta in orice circumstanta. Si raspund la zambete in orice moment. 

  Statul iti arata respect. Tu, cetateanul, ai drepturi si obligatii. Statul nu iti incalca drepturile si iti cere obligatiile. Pe care tu i le dai bucuros, pentru ca vezi pe ce se cheltuie banii tai. Vezi in fiecare luna, reparatii, lucruri noi care apar, vezi scolile cum functioneaza, vezi strazile cum sunt intretinute, vezi cum poti merge cu masina linistit dintr-un capat in cealalt al unei tari enorme dar care e intretaiata de autostrazi si drumuri expres mai ceva ca un swaitzer. Poti sa mergi cu masina sute de kilometri si sa nu simti drumul, timpul sau stresul. Pentru ca lumea se poarta civilizat in marea parte a timpului. Iar asta conteaza. In marea economie a vietii, lucrurile astea conteaza enorm.

  Mara e fericita aici. A invatat foarte multe chestii, aia cu "nu se face scoala in UK" e o porcarie spusa de niste idioti romani care n-au habar de cum ii cheama. In UK se face scoala si se face serios, mult mai multe ore pe zi si saptamani pe an decat in multe tari. Iar scoala ii invata pe copii sa gandeasca in mod independent, sa isi puna intrebari, sa CONTESTE afirmatii gresite sau idei tampite. Stiu asta si pentru ca o vad pe ea si pentru ca acum am privilegiul sa vad atatea scoli si profesori si elevi... 10 scoli intr-o saptamana nu e putin, zic eu. 

  Mara e fericita pentru ca se simte in siguranta la scoala, stie ca nici un adult din vreo scoala nu o sa se mai poarte vreodata in viata ei cu lipsa de respect fata de ea, acum cred ca chiar intelege asta, mai ales ca i-am povestit ca si in alte scoli e asa. Aici oamenii mici sunt tratati cu respect, li se si cere respect, dar il si primesc. Aici, oamenii mici sunt oameni. Parerea lor conteaza, opinia li se cere de mii de ori pe zi, de la matematica "cum crezi tu ca ar fi asta?" pana la istorie, geografie, literatura. Ce crezi tu despre asta? Care e parerea ta? De multe ori am auzit profesori spunand "nu exista raspuns bun sau prost, asta e o intrebare despre ce crezi TU, orice ai crede e perfect!". Aici copiii nu au manuale! Nici macar de sport sau dirigentie! Abominabil sistem, lumea merge la scoala cu o sticla de apa in mana. Si cu un pix. Nu se invata dupa "manuale", se invata dupa stiinta profesorului care urmeaza o programa in care el, profesorul, poate introduce ce doreste el ca metoda de invatare. Invatarea se face in clasa. Continuarea de acasa se face doar la varste mari, nicidecum in scoala primara. Se face online, pe platforma scolii unde elevul are user si parola, acolo primeste teme si acolo le rezolva. Excesul de hartie aduce incruntari. Orice foaie de hartie se foloseste bine pe toate partile si apoi se recicleaza.

  In astia doi ani am invatat multe de tot. De la un alt sistem politic, economic, social, pe care l-am studiat in mare amanuntime, pentru ca asa sunt eu, nebuna, nu pot sa traiesc in ignoranta, am invatat totul de la capat, am invatat sa merg pe strada cu capul sus si sa zambesc ca toanta in continuu. Iar asta face bine la suflet si minte. O colega din Polonia imi zicea ca cei de acolo sunt pe aici foarte tristi la moaca, ca asa ii poate deosebi chiar si pe strada. Asa e si cu romanii. Merg inegurati, cu ochii in pamant, nu-i intereseaza deloc sa devina si ei ca cei din jurul lor, sa incerce si ei sa copieze populatia in care au aterizat. Ca daca ii vezi pe toti ca zambesc, sa mor daca nu te apuca zambitul... tre' sa fii prea inchis la cap sa nu te apuce, zau! 

  In astia doi ani am invatat sa fac inclusiv carne de mici, mult mai buna decat tot ce am mancat toata viata mea, am invatat ca nu exista "nu am nu stiu ce" pentru ca aici poti gasi absolut tot ce iti doresti, cei care zic ca nu au, clar nici nu cauta. Nici macar o secunda! Daca am iesit din mentalitatea "nu putem face acasa carne de mici deoarece... nu stiu, suntem handicapati", mentalitate pe care am avut-o o viata intreaga, mi se parea asa ceva imposibil de obtinut fara o fabrica de mezeluri la indemana... am iesit cu usurinta si din altele. Am gasit absolut tot ce ne-a poftit inima si stomacul... macelarul meu englez are burta de vita, a trebuit doar sa imi fac curaj si sa il intreb, o tine in spate, congelata, englezii nu mananca asa ceva decat rar, nu e in fata, la galantar :)))) Omul s-a bucurat enorm ca l-am intrebat de burta, de organe, de ficati si alte asemenea...

  Avem o gradina care acum da pe dinafara de rosii, cand am pornit ma gandeam ca na, agricultura afara in Anglia... ce vorbesti, bre, avem rosii cat mine de inalte, jur ca asa ceva n-am mai vazut in viata mea. Ne-am distrat foarte tare cu gradina asta, mai ales eu deoarece fac misto de Marius care inca traieste toate rosiile alea de parca ar fi copiii lui :)))) Stai sa il vezi pe asta primavara viitoare, cre' ca se muta acolo, nu mai da pe acasa, pe cuvant. Ieri am mancat prima salata de rosii cherry facute de noi el, evident ca au fost tare gustoase. Nu ca alea de la magazin nu ar fi, dar cumva ti se inmoaie limba la ideea ca le-a facut omu' domle, cu mana lui :)))) Cam asa: 


cherry englezesti

uriase romanesti din samanta de la 2 Mai

  Cam asta facem noi dupa doi ani aici. Maine plecam in vacanta, dam o fuga in nordul Frantei si nitel prin Belgia pe la niste prieteni... Tocmai ne-am luat alta masina (cealalta ne-a parasit prin stricare maxima) care ne incanta in mod deosebit, asa ca speram sa fie o excursie minunata, mai ales ca acum nu vom merge prea departe. Am facut bagajele si acum ma uit la Mara cum tzopaie incantata si-si face planuri pentru urmatoarele zece zile. 

  De pe insula, cu drag,
           Alexandra. 

  

miercuri, 19 iulie 2017

Aș lua-o acasă

  Am cunoscut-o prima data pe la inceputul lunii mai. Nu vorbea deloc. In nici o limba. Tot ce facea era sa zambeasca cu gura pana la urechi si sa dea din cap a "da". Este de etnie d-aia speciala. Nu avea inca 5 ani dar avea multe kilograme peste ce ar trebui la varsta ei. Parul lung, negru abanos si ondulat ii era prins intr-o coada groasa impletita, parea a fi curata si ingrijita. Dar nu vorbea. Deloc. 

  Zambea mult si degeaba, parca intr-o crispare ramasa pe fata ei dintr-un moment in care intelesese ceva amuzant. O masca despre care stie ea ca ii amuza pe adultii din jur. Intelegea ce ii spun in romaneste dar nu raspundea nimic. Mi l-au adus pe fratele ei, cu doi ani mai mare, din aceeasi scoala. Ia de te intelege cu astia si afla ceva despre ea ca noi nu stim nimic, pana de curand nici nu ne-am prins ca ea e de cetatenie romana, aveam in cap acest "gipsy" care nu ne spunea mare lucru. Nici fra-su n-a vorbit cu mine. Cand m-a auzit ca vorbesc romaneste cu el si-a acoperit gura cu ambele palmutze mici, nu cumva sa spuna ceva, nu cumva sa se dea de gol.

  Intr-un final l-am intrebat daca ei acasa vorbesc tiganeste si a zis soptit ca da. Altceva nu mi-a zis. Lumea din scoala spune ca el acum se descurca bine, a invatat imediat engleza si ce are de facut pe acolo. Ea zambea. Saptamani intregi i-am acordat atentie limitata fata de cealalta romanca din clasa si i-am spus ca eu nu pot sa vorbesc cu ea daca nu-mi raspunde inapoi nimic. Mi-a luat ceva vreme sa sparg nuca dar am spart-o, de ciuda ca nu vorbeam cu ea a inceput sa vorbeasca... in engleza. In ziua aia, eram patru adulti in clasa aia si toti patru am chiuit, ne-am inlacrimat oleaca noi cele trei muieri iar profesorul a tzopait brusc ca un apucat batand din palme. 

  Reusisem sa o conving sa vorbeasca. Intelege romana destul de bine dar nu ii vine natural sa vorbeasca in romaneste. Doar acum, uneori, imi spune lucruri in romana, intrebari scurte care ii vin in cap din cauza ca romana mea ii declanseaza ceva in creier. E un alt soi de copil Mowgli, a avut o casa si atat, are inca 4 sau 5 frati (n-am reusit sa retin si cred ca nimeni de fapt nu stie exact) si este un copil perfect neglijat. Crescut ca intr-o pestera. Ea zambeste. 

  Dupa ce a inceput sa spuna niste cuvinte si sa imi arate niste lucruri am putut sa scot de la ea diverse informatii despre ce stie ea de fapt si ce nu. Am constatat ca stie intr-un mod automatic sa numere dar ca nu intelege ce e aia. Ne pregateam cu totii sa deschidem procedura de diagnosticare, parea a fi total gresita la cap, parea a avea deficiente majore de invatare. Si inca pare asa insa acum, la final de an, a reusit sa inteleaga legatura intre un sunet si o litera scrisa. In conditiile in care cei care termina acum Year R (reception, anul premergator primului an de scoala) stiu sa scrie cuvinte si propozitii simple sa adune si sa scada prin numarare pana spre 20, stiu multe lucruri despre lume si viata. Ea zambeste.

  Acum doua saptamani a implinit 5 ani. Era fericita. Zambea. Dar de cand a inceput sa vorbeasca, sa comunice, nu mai zambeste asa a prost. Am reusit sa o invatam cateva culori. Are 5 ani si nu stia ce-s alea culori. Ce inseamna aia. Se uita mirata la noi cum ii aratam obiecte si ii spuneam denumirea. Ei in engleza, eu in romana... tiganeste nu stiu si-mi pare tare rau... Ea da din genele alea lungi si negre, se uita cu ochii taciunii la mine si parca ar vrea sa ii raspund eu la un "de ce" infinit pe care ea nu stie nici macar sa-l rosteasca. 

  Repeta obsesiv un semn grafic ca un fel de n mic de tipar. La scoala i s-a spus ca asa scriem. Ea n-a nimerit alta litera decat pe aia, multe luni de zile. Ii spuneai sa scrie ceva, il facea pe ala. Pagini si pagini cu un n aruncat din creionul prea mare pentru manuta ei. Azi, dupa atatea luni de lupte, a reusit sa inteleaga sa-l scrie pe A si pe B ba chiar mi-a aratat si un O neterminat, ca o intrebare lasata fara raspuns. De fiecare data cand ma vede ridica manutele sus-sus in aer deasupra capului intr-un gest de imbratisare pe care cred ca doar la mine l-a vazut dar n-a stiut cum sa-l imite corect. Eu imi desfaceam mainile larg cand mergeam la ele, sa le chem spre mine asa cum ar face orice femeie intreaga in situatia mea. Ea a inteles ca gestul ala inseamna imbratisare asa ca acum isi ridica mainile catre mine din partea cealalta a camerei de cate ori intru pe usa. 

   De curand a inceput sa ne arate o tristete majora. Nu incepe sa planga ca un copil normal, brusc si din cauza vreunei suparari oarecare. Pur si simplu sta pe ganduri, i se transforma fata progresiv, se tot uita in ochii mei si apoi incepe sa planga, un plans de om batran, de om chinuit, un plans sfasietor... acum plange asa si cand plec de la ei spre casa. Am ajuns sa ma furisez ca sa nu ma mai vada si sa-i rup si eu sufletul in doua. Nimeni nu stie ce e in sufletul ei, la ce se gandeste ea sau daca si cat poate ea gandi in mod independent. 

  Azi li s-a cerut sa isi scrie numele pe o foicica si sa deseneze ceva dedesubt ca sa facem o felicitare uriasa pentru o profesoara care urmeaza sa plece din scoala respectiva. Aici asa se face. Am stat cu ea sa reuseasca sa-si scrie numele, i-a fost imposibil pentru ca tocmai ce facusem litere cu ea si nu mai era capabila de nici un fel de efort intelectual. I-am zis sa deseneze ceva, ceva ce-i place ei, cu ce culoare vrea ea. Am tot repetat in ambele limbi pana cand am realizat, cu uimirea omului cretin, ca ea nu stie ce e aia "sa desenezi". Nu are acest concept. A trasat timida ca un soi de m de data asta... Mi s-a rupt sufletul acolo langa ea si in secunda aia m-am gandit, din nou, cat de mult mi-as dori sa o iau acasa la mine, sa fie a mea si sa o salvez. 

  L-am chemat pe profesor si i-am zis ca ea nu are conceptul asta si el a zis ca da, nu pare sa stie ce e aia sa desenezi ceva. In secunda aia mi-a picat fisa (tiganul de 11 ani care mi-a zis ca el acasa nu are caiet sau creion cu care sa scrie a fost de ajutor)! I-am zis ca nu stie ce e aia sa desenezi ceva pentru ca ea acasa nu a avut probabil niciodata creioane colorate sau de alt fel, hartie, caiete... nu mai zic de carti. Ce e aia sa desenezi? Cand bebelusul e mic si sta in cur prima data, ii dai un creion si o foaie. Azi ma gandeam cam cate paduri au murit rapuse sub creioanele Marei in 10 ani si 3 luni... mereu o cert ca iroseste hartie, mereu o criticam ca vai, n-ai desenat "si pe partea aialalta"... mi-am dat doua palme mental, bah, esti tampita, alti copii nu au hartie si creion... 

  Profesorul a ramas blocat si si-a dat seama ca asa e... l-am intrebat daca poate sa-si imagineze ce ar insemna asta, cum ar fi sa traiesti asa. A ridicat din umeri si a zis "nu pot sa-mi imaginez, hartia si creionul sunt nevoi de baza". Nici eu nu-mi pot imagina si ma tot straduiesc sa fac asta de cand cu ea si cu celalalt baiat. Nu-mi pot imagina nici de ce plange ea cu atata tristete desi la cum buseste cu bebelusii de jucarie de masa sau ii bate cu pumnul in cap, pot sa-mi imaginez de fapt destul de bine. Fiecare gest pe care il face urla dupa un "iubeste-ma" pe care ea nu stie sa-l rosteasca. In nici o limba. Azi cand am plecat, m-a prins. Dadea sa planga, i-am luat fetzisoara in palme si i-am zis ca ma intorc luni. Si ca pana atunci trebuie sa iubeasca bebelusul pe care-l plimba de zor. S-a uitat la mine cu o privire goala. Nu stie ce e aia iubire. E un concept necunoscut pentru ea. Ca si desenul. 

  As lua-o acasa si as invata-o sa deseneze iubire.