vineri, 6 octombrie 2017

O zi plina de emotii

  Aseara imi faceam ghiozdanelul ca un scolar de clasa intai inainte de prima zi de scoala, va jur. Inca mai am de descoperit parti ale anului scolar in acest job plin de neprevazut, de exemplu, lunile septembrie-octombrie sunt cele in care vin copiii cei noi la scoala. Cei care nu stiu engleza bine sau o stiu putin, bilingvii sau cei care vor deveni bilingvi, ca nu toti reusesc, unii pierd cu succes romana pe parcurs din pacate. Parintii sunt de vina aici. Tot din pacate. 

  Astazi de dimineata m-am trezit speriata, aveam primul "assessment" cu una din cele doua sefe englezoaice pe care le am. In principiu am trei, doua englezoaice si una elvetianca. Si altii mai sus. Dintre astea doua englezoaice, pe una, cea cu care azi am mers la evaluare, am cunoscut-o fix acum doi ani pe 5 octombrie. Fix acum doi ani eram chemata la scoala pentru evaluarea Marei, la vremea aia, doamna B. facea si evaluarea primei limbi, adica a puterii pe care o are copilul in prima limba, cu translator alaturi de domnia sa. Azi ea face doar evaluari speciale, pentru elevi cu nevoi speciale. Acum doi ani ea imi vorbea despre copilul meu, Mara o tine minte cate zile o avea desi doamna B. nu isi mai aduce aminte de noi in postura aia, atat de multi copii avea de vazut atunci.

 Azi eu eram colega ei. Translatorul. Asistentul ei bilingv. De dimineata i-am zis Marei asta si am vazut-o cum e data total pe spate de ideea ca eu o sa fiu acum langa doamna B. Asa ca m-am emotionat si mai tare. Acum doi ani pe vremea asta mi-am dorit mult de tot sa lucrez cu doamna asta, care este o doamna extrem de sobra la prima vedere, genul ala de englezoaica din carti. Azi am facut-o sa rada in hohote, nici nu stiam ca e capabila de asa ceva. Azi i-am aratat cate chestii stiu eu despre psihologie, fonetica, lingvistica in doua limbi, logopedie si viata in general. Azi, nu doar Mara a fost mandra de mine, azi am fost si eu mandra de mine. Pentru ca am tipat in gura mare despre fetita cu nevoi logopedice grave, pentru ca am rasculat tot sistemul, pentru ca schimb lucruri pentru cativa copii. 

  Asta a fost pana in pranz. Dupa pranz am avut o scoala noua unde nu mai fusesem. Si da-i si caut-o, am gasit-o repede pentru ca acum stiu orasul mai ceva ca un taximetrist :)))) Glumesc, acum doar nu ma mai ratacesc la fiecare respiratie! Dar emotii tot am avut. Cei de la scoala cea noua m-au primit, ca de obicei, cu bratele deschise, cu zambete si cu multumiri ca am venit, cu bucurie si cu o fetita incredibil de simpatica si desteapta. Bonus, un baietel roman (de etnie roma) care era in acea clasa, baietel despre care nu fusesem informata, iar cei doi copii romani nu stiau unul despre altul ca sunt romani, deci nu vorbeau intre ei :)))))) Cand baietelul ne-a auzit vorbind a venit sa ne zica ca si el stie limba "asta" :))))) Cred ca o stie si pe cea materna, tiganeasca, eu zic ca cu cat mai multe cu atat mai bine :)

  Mai nene si am ajuns mai repede acasa azi, ca scoala asta era mai aproape de casa. Si dupa ce am terminat prin casa toate cele de facut, zic sa-mi intind ciolanele nitel. Tot aveam senzatia ca uitasem ceva. Zi de spital nu era, ala e acum stresul major al vietii mele, dusul de trei ori pe saptamana la spital la terapie luminoasa... ce dracu' am uitat... Pe la 5 mi-am amintit! La 6 trebuia sa fim amandoua la scoala secundara la care va merge Mara la toamna! Fuck! Sa zicem doar ca azi e ziua in care Mara a zis "mami, nu te-am auzit niciodata injurand ASA DE MULT!" in conditiile in care eu la doua vorbe zic una cu carne... 

  Am pornit catre scoala secundara unde a durat prezentarea circa doua ore, noroc ca eu fiind nebuna am ajuns cu o jumatate de ora inainte acolo asa ca ne-am dus pe repede inainte la vizionare. Imaginati-va o scoala in care trebuie sa vina 1300 de elevi, in seara de vizionare. Cu tot cu parinti. Doar ca nu e o scoala, e ca o... ca un campus universitar din Romanica. Poate nitel mai mare. Clar mult mai utilat. Am vazut in seara asta, fara exagerare, cateva SUTE de computere. Am vazut laboratoare de stiinte unde ni s-a aratat cum daca pui muzica printr-un tub din care ard flacari, flacarile o sa iti arate intensitatea sunetelor... Am vazut o clasa de istorie cu proiecte facute de copii si cu o profesoara fabuloasa, cam ca tanti aia din Harry Potter. 

  Fiecare materie a lasat o clasa sau doua sau trei deschise pentru a face activitati speciale cu vizitatorii. Pentru ca m-am dus incredibil de devreme am avut timp sa discut cu profesorii pe indelete. Le-am zis la toti ca noi suntem bilingve, ca suntem romance, ca suntem aici de doi ani si Mara e foarte fericita sa fie aici. Toti au fost impresionati. In clasa de engleza aveau de gasit niste sinonime si cand fi-mea a pus pe tabla "sombre" ca sinonim pentru "sad" s-a facut o mare liniste, s-au belit niste ochi de profesori, iar elevul de anul 11 (ultimul an de secundara) care ne insotea prin scoala a zis ca el n-a auzit niciodata de cuvantul ala :)))) L-am asigurat ca e un cuvant real iar el a zis ca vrea sa dea bac-ul la Arte asa ca i-am zis si eu ca el in mod sigur deseneaza mai misto. Si asa era! Proiectele de anul 11 de la Arte erau WOOOW! De la desen, murale din sticla, pana la sculpturi din lut si lemn. Si nu va imaginati ceva facut pe genunchi, erau la modul opere de arta!

  Ne-a vorbit si doamna directoare nitel, i-a pus si pe niste elevi sa ne zica chestii, saracii erau total nepotriviti. Si directoarea, al carei har clar nu este vorbitul in public, si elevii care reproduceau ideile ei :))) Well, ea nu trebuie sa fie buna la asta, eu am intrebat elevii pe afara, in mod direct "bah, voi sunteti fericiti acilea?" L-am intrebat si pe cel care ne ducea pe noi de colo colo, i-am oprit si pe altii si i-am intrebat direct si sincer, va este bine? V-a fost bine in astia cinci ani? Raspunsul a fost da iar oamenii se si purtau ca si cand erau fericiti si ok. Asta ma intereseaza. Atat.

  La finalul serii, dupa stiinte, microscop, flacari, inimi de miel si porc disecate (nu exagerez, e pe bune, asta faceau la stiinte), dupa profesoare de franceza si germana care s-au uitat la noi ca la dumnezei pentru ca Mara stie deja doua limbi si o sa o invete si pe a treia si precis si pe a patra, dupa o zi atat de lunga si plina de emotii, pentru ca noi fusesem primele acolo, am aterizat primele la... biblioteca scolii. Era deja tarziu si eu una tot vroiam sa scurtez, sa plec, sa ma duc acasaaaaaaa, dar am vazut-o pe Mara cum zice "eu vreau sa vad TOT" asa ca ne-am dus. Ce greseala enorma era sa fac eu... sa nu o duc la biblioteca. 

  O doamna minuscula era singura acolo. Cele zece mii de volume erau singure pe rafturi. Eram doar noi. Imediat ce am intrat, Mara  vazut un afis cu "accelerated reading", un program de citire pe care il are si ea la scoala, un fel de evaluare a nivelului, pe culori. I-au sclipit ochii, baiatul cu care eram a zis imediat ca el crede ca aici o sa fie pentru ea :))) El nu stiuse "sombre" :)))) Micuta mea a discutat cu bibliotecara minuscula ca de la egal la egal. La un moment dat i-am zis femeii ca noi am venit aici acum doi ani si ca Mara nu stia atunci engleza deloc, a belit aia ochii ca melcu' si s-a apucat sa o intrebe mai abitir iar Mara a inceput sa-i zica... dupa care pur si simplu a fugit printre carti si a inceput sa descopere cate in raft intreg de carti pe care le stie ea, autorii ei preferati! Autorii aia pe care am dat eu o gramada de bani pentru ca daca ii iau una le vrea pe toate si astia au fost autori prolifici, nene! Se pare ca din septembrie incolo sunt salvata! :))))

  Vaiii, daca nu s-a tarat pe burta si a chiuit si a vociferat la fiecare titlu in parte, s-a dus femeia in spate si i-a adus altele, mai noi, mai misto, mai alea... asta mica sa lesine. S-a culcat cu greu, vorbind singura, dupa ce mi-a zis ca scoala aia e cea mai misto din lume, ca asa ceva este incredibil, ca abia asteapta sa se duca acolo, ca, ca ca... Bai, de data asta n-am mai plans, ca n-am avut timp. Am reusit sa ii fac cateva poze acolo, printre carti, toate miscate pentru ca nu statea trei secunde locului, dar nu asta conteaza. Conteaza privirea ei: 

                                              Mara si cartile

  

luni, 18 septembrie 2017

La policlinică

  De azi o sa merg la un spital-centru de tratament ca sa urmez o cura de terapie cu radiatii ultraviolete pentru psoriazis. Cum homeopatia s-a dovedit a fi fix ceea ce este si anume o apa de ploaie, am trecut la urmatoarea solutie, nitel mai medicala. Medicul de familie mi-a dat trimitere catre dermatolog care mi-a dat trimitere catre terapie.

  Toate astea au durat vreo sase luni in total, nu e o problema vitala iar aici nu te duci la usa unui specialist sa faci coada acolo ca asa ti se rascoala tie. Azi am mers la prima programare, tratamentul va dura circa 10 saptamani, de trei ori pe saptamana. Deci practic mi-am mai luat un job :)))) Ce e bine e ca spitalul cu pricina e in centru, prin preajma scolilor unde am eu treaba asa ca mi-am facut programarile dupa orele de scoala imediat, fug la spital si apoi acasa.

  In clinica de dermatologie, la intrare, gasesti un semn mare si un bidon mic. "Dezinfectati-va mainile, va rugam frumos, sarumana, multumim". Ca sa nu te duci tu cu labele jegoase si sa le pui pe acolo diverse. Care cum intra, ia cu sparcaieci si merge mai departe un metru mai incolo la doamna draguta de la receptie. Care mai are nitel si te pupa de bucurie ca ai venit. Nu stie cine esti si de ce ai venit dar in tara asta doamnele proptite in usi-secretariate-joburi-cu-clientul asa sunt. Ma, radea cucoana la mine de am zis ca ma si pupa. I-am zis de ce am venit, m-a intrebat daca am mai fost ca nu ma stia dupa moaca. Nu, acu' e prima data. 

  Pai zice, uite, cand vii intri acolo in camera aia, in stanga e o masa cu o carioca. In dreapta o tabla. Intri acolo si iti scrii numele pe tabla, apoi vii acilea si stai jos. Gata bre, ma duc. Ma duc, ma intorc, ma asez. Aveam programarea la 3.40. Ma dusesem mai devreme. La 3.38 a iesit o tanti si m-a strigat. M-a introdus inauntru, intr-o sala cu mai multe aparate d-astea care mi-au adus aminte de filmele alea SF de prin anii 90.... Cocoon ceva :)))) A inceput sa-mi povesteasca, sa imi puna intrebari, sa-mi explice ce o sa fie si cum. Azi era testul initial, sa vada daca am reactii dubioase. M-au bagat imbracata pana la gat, mi-au pus vizor si ochelari si mi-au dezgolit doar o bucata de spate pe care sa testeze. 

  Ce e frumos e ca cu ochelarii aia nu mai vezi practic nimic. Deci cand te duci acolo la tratament o sa te dezbraci in curu' gol si o sa iti pui aia la ochi dupa care cred ca o sa te cam impiedici asa in aceasta situatie super amuzanta. Ba ca te urci in bidon, ba ca te dai jos, era sa ma dau cu nasu' de usa la iesire :))))) Bidonu' zici ca e d-ala de te duce inapoi pe nava-mama, rotund si cu neoane de jur imprejur. Babaiatule cand l-a pornit m-am simtit ca la rotisor, ca na, eram cu plovar pe gat. 15 secunde. Da' sincer si in curu' gol cre' ca o sa ma patrund pana la os. Mai tre' niste unt cu usturoi peste ca sa fie gata!

  Timpul de expunere se creste progresiv pana la un cinci minute total, asa a zis femeia draguta care mi s-a si prezentat cu numele mic da' sa mor daca am retinut, eram prea emotionata. Deci m-am suit, falc 15 secunde, m-am dat jos si-am plecat acasa. Hai pa, ne vedem miercuri. Deci cum, asa? Fara coada? Fara stat pe la usi? Fara nimeni in sala de asteptare ca toata lumea vine, intra si iese? Fara nervi si mirosuri dubioase? Am fugit la autobuz care tocmai tragea in statie, m-am aburcat si in vreo 20 de minute am ajuns acasa de s-a mirat fi-mea toata... ii zisesem ca na, o sa dureze, stiu eu cat, pana mea... zic oi veni pe la 5-6, stiu eu... :))))))

  Asa ca asta va fi viata mea in urmatoarea perioada. Nu sunati. Ies eu din cand in cand din bidon si va mai zic una alta :)

sâmbătă, 16 septembrie 2017

O dimineață de vineri

  Era o dimineata ca oricare alta, asteptam sa il vad prima data pe anul asta pe baietelul la care merg in scoala aia. Saptamana trecuta era inca in vacanta in Romania, contrar legilor Angliei. Ca deh, asa fac majoritatea romanilor de aici. I-au scos mai devreme in iulie, i-au bagat mai tarziu in septembrie, pe sistemul "ma doare la pula de ce zice statul in care traiesc acum". Amenda? Si ce daca? Am 60 de lire la indemana, nu ma costa asa mult. Cand s-or pomeni ca vin serviciile sociale sa le ia copiii pentru absenteism o sa fie ultragiati. Asta asa ca o mica introducere in lectia de azi despre scoala minunata la care am fost.

  La scoala asta, la care imi e urat sa ajung pentru ca e cea mai departe de mine, am vazut eu anul trecut o productie actoriceasco-dansato-cantato a celor din anul 6, numiti aici "leavers", aia care pleaca din primara in scolile secundare care nu-s amestecate cu primarele. Cei care plecau anul trecut au facut un spectacol gandit si scris de ei, a fost o ora in care am plans mult cu mucii in batista si eu barem aveam motive puternice (ma intelegeti ca deh, comparam ca idioata cu Romania) dar sa le vedeti pe profele britanice ce mai lacrimau cot la cot cu mine! A fost ceva de vis, n-am cuvinte sa va explic cat de tare m-a emotionat. 

  Azi, tot acolo, au chemat compania de teatru "Magic of theatre", ca era vineri, ca au prins un slot care era liber din scurt si iaca la 9 si 15 dimineata, pe cand sa incepem lectiile, ne-am dus in sala de mese unde ne astepta... teatrul. Panourile de decor erau deja ridicate, luminile speciale aprinse, sala era in intuneric. Frate, suntem la scoala? Toti cei 400 de elevi au intrat cuminti in linie si s-au asezat pe jos (ah, ce oroare, o sa ma scuipe indata romanasii cum ca o sa moara copilasii din cauza asta, va zic, am patit-o!) gata de spectacol. Care spectacol a inceput la FIX 9 si 15 minute! FIX! Patru sute de oameni mici si niste zeci de adulti au putut sa fie asezati la locul lor inainte de ora de incepere cu ceva minute. 

  Apoi a urmat o ora magica pentru mine. Mi-am dorit sa fiu actor de cand ma stiu. Cand eram mica, distractia mea de sambata era sa cer cativa lei de la mama si sa ma duc singura la teatrul de papusi. Plecam si eram ataaaat de fericita sa fiu acolo, sa vad toate detaliile, incat dupa ani si ani mi-am dorit sa fiu actor... am renuntat sa dau la teatru in clasa a 11a pentru ca am realizat ca in tara aia corupta mie imi trebuie meditatii de niste sume enorme ca sa pot sa intru acolo. M-am dus in alt loc, am putut sa imi fac ambitia de a intra la facultate fara pregatire pe bani. Am refuzat coruptia. In Anglia nu face nimeni "pregatire" ca sa intre la facultate :) Teatrul pentru mine este magie. Stiu ce e ala, am urmat multi ani cursuri de teatru la "Palatul Pionierilor" cand eram mica, am avut spectacole cu ei, am facut apoi si prin liceu niste chestii. Stiu ce e aia sa fii pe o scena, sa mori gatuit de spaima, sa iti invingi absolut toate fricile si sa deschizi gura sa spui...

  Asta era intr-o tara care acum 30 de ani era lipsita de orice comunicare in public. Cam pe atunci incepeam eu cursurile de teatru cu o "wannabe actrita", o tanti urata, proasta si ne-reusita in ale teatrului care esuase ca "profesoara" la cercul de la Palat. Asta ca sa discutam despre "profesorii" Romaniei... lasa, mai bine nu discutam. Singurul ei atu era ca stia sa injure asa ca am invatat multe de la ea! Fuma ca un sharpe cu noi langa ea, avea o voce dogita, gene excesiv de rimelate, sprancene desenate din creion pentru ca idioata si le smulesese de tot... Parul ii era cum altfel decat blond platinat! Era simpatica rau per ansamblu, era ca o caricatura de femeie, atunci am inteles eu cat de prost poti sa arati cand te straduiesti prea tare sa arati bine :) Ma fascina "doamna Toni", asa i se spunea.

  Revenind din trecut in ziua de azi. Azi am petrecut o ora de teatru pentru copii, ora care m-a dat pe spate. Asta dupa ce mi-au dat lacrimile de trei ori de bucuria actului actoricesc. Sa va explic. 4 oameni, doar 4 oameni, au pus in scena intr-o sala de mese... "Oliver Twist". Cu decoruri care clar incapeau intr-o dubita mica dar care erau atat de bine gandite si erau pictate de ziceai ca esti acolo. Multe imagini incredibile, care cu ajutorul luminilor si uneori al fumului, te faceau sa lesini de bucurie. Cea cu Tower Bridge noaptea, cu luminile potrivite, m-a dat pe spate!!! Cu cel putin 30 de personaje diferite imbracate diferit! Doua fete si doi baieti au facut zeci de personaje fiecare cu hainele lui, in spatele unor panouri mobile, astea de erau ele super frumos pictate.

  Au jucat? Ooooh, DA!!! Pe toate vocile, alea corecte nu alea schieunate, trase de par. Au cantat la modul opera? DA!!! Ca o nota amuzanta pentru asa zisa productie zurleasca din Romania (absolut sinistra), aici se canta live la microfon, nu dublat de banda cum facura aia la Sinaia cand i-am vazut io cu fi-mea pe cand era ea cu doar cativa ani mai mica si cand au intarziat 30 de minute atunci cand erau 8 grade afara si noi asteptam ca boii, o jumate de Sinaia si inca multi turisti in plus! De mi-a zis fi-mea: "mami, astia au intarziat, tzipa, si eu vreau sa mergem de aici!" :)))

  Oamenii astia 4 au dus o ora de spectacol doar ei, manevrand perfect decoruri, schimband hainele in 10 secunde, lasandu-ma pe mine masca, ceea ce sincer nu e usor de facut in ale teatrului. Am aplaudat, chiuit si lacrimat, timp de o ora am fost in lumea lui Oliver Twist, lume nu prea usor de dus in carca de o trupa de actori. Nu e ca si cand ar fi o poveste vesela. Au reusit sa o faca si vesela si dramatica si inspaimantatoare, si muzicala si tooootal amuzanta, ca deh, asa sunt britanicii. M-am bucurat ca un copil.

  Si in ora aia am fost si platita sa fac asta! :)))) 

  

  

  

miercuri, 13 septembrie 2017

38 viteza garduri

  Azi, de ziua mea de baba ce sunt, am avut nu doua ci trei scoli de vizitat. Evident ca tziganul cu care trebuia sa ma intalnesc la prima n-a venit, si cand zic tzigan ma refer la cetatean de nationalitate romana si etnie rroma. Mare si rotund, nu stia prea multa romana, dupa ce am stat ca idioata intr-un hol de scoala o ora, a venit. A venit sa ne spuna ca el nu vrea scoala aia.

  Mbine, plec la urmatoarea, unde aveam eu treaba. Ma duc acolo, desenez monstrii si Batmani cu niste indivizi de 5 ani, plec la aialalata. Pe drum mananc un senvis. M-a plouat de doua ori, m-a insorit de sapte ori, m-au urat niste multi oameni dragi mie. Mi s-a imbolnavit copila fix azi, m-au sunat de la scoala de mi-au facut genunchii piftie de spaima... o raceala. 

  Ajunsa acasa am vorbit la telefon cu oamenii mei cei mai dragi , pe rand, niste ore bune, ma doare urechea :)) Va multumesc tuturor pentru mesajele primite si vi le intorc inzecit. 

                                       Azi, intre niste scoli

duminică, 10 septembrie 2017

Mici bucurii

  Ziua de azi mi-a adus o bucurie in plus. Carole, fosta mea sefa, doamna cu care m-am ras pe la scoala Marei circa un an si jumatate, mi-a dat azi un mesaj scurt dar cuprinzator... "zi-mi si mie adresa ta ca sa pot sa vin marti pe la tine spre seara, sa-ti aduc alea de ziua ta"... "your birthday bits"... acest "bits" total britanic pe care l-am invatat cu stupoare acum doi ani... "bits and bobs", chestiile, lucrurile, maruntisurile. 

  Ziua mea e miercuri si ea stie cand e. N-am mai vazut-o din aprilie si mor de dorul ei, ne tot trimitem sms-uri in sus si in jos, femeia clar m-a indragit. Si eu stiu cand e ziua ei si i-am luat cadouri in cele doua ocazii in care am fost acolo. Nu ma asteptam la asta. Chiar nu ma asteptam. Ma asteptam la un sms, stiu sigur ca stie cand e ziua mea, mi-a luat cadou si anul trecut, dar cand pleci dintr-un loc si na, e un loc plin cu bastinasi d-astia britanici, nu te gandesti ca o sa ti se intample asta. Se pare ca sunt o tipa destul de simpatica :)))))

  Mi-a placut mult gestul asta, felul in care s-a invitat la mine acasa fara sa ma intrebe sau sa ii fie rusine. Rusinea aia romaneasca gen aoleu, cum adica sa ii zic unuia "bah, vezi ca vin de ziua ta sa-ti aduc ceva"... Noooo, tre' sa asteptam invitatie speciala, suntem niste regi, ceva. Deci femeia m-a anuntat ca vine, nici nu si-a pus problema ca as avea vreo treaba sau ca nu mi-as dori sa vina. Si asta mi se pare minunat. Deschiderea asta catre oamenii pe care ii indragesti. Naturaletea. Firescul. 

  A fost un gest mai cald si mai apropiat decat mi-au oferit multi oameni pe care ii cunosc de mult si cu care vorbesc aceeasi limba natala. Asa ca marti o astept pe la mine. Cu ceai. Si prajituri! Va trebui sa ma intrebuintez sa fac niste prajituri :) Ceaiul nu merge fara biscuiti, va zic, englezii sunt absolut setati pe ceai cu biscuiti :) Si pe zambete. 

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Coperți pentru caiete. De ce?

  De ce Romania face copertariada in fiecare septembrie? In primul meu an de scoala, prin cretacic, tin minte cum m-am dus cu mama la ceva magazin sa cumpere "pentru scoala". Este una dintre cele mai puternice amintiri din copilaria mea, una care ma bantuie si azi, imi era atat de frica de ce urma sa se intample, toti adultii ma amenintau ca "gata, acum O SA MERGI LA SCOALA", ca si cand viata mea s-ar fi terminat. Magazinul era mare si plin de lume, am stat mult la coada si mama a dat niste bani pe o tona de chestii de neinteles pentru mine.

  Lumea ma impingea, se pare ca nu erau destule coperti sa se ajunga la toata lumea, sau ceva, aer prea mult nu era in libraria cu tavan inalt, un soare urias batea prin ferestrele enorme. Coperti pentru caiete. Ok, intelegeam de ce imi trebuie caiete, creion, stilou. Nu intelegeam ce-s alea coperti si la ce ne trebuie. Acasa, mi-a explicat mama ca a luat doar cateva pentru ca erau "nesimtit de scumpe" asa ca deja am stiut ca am ajuns in alta epoca, mama nu injura, ma uitam la ea cu ochii beliti si tot nu pricepeam. Dupa ce mi-a aratat ce facem cu ele, si anume stricam frumusetea de "dizaintz" (daca nu stiti filmuletul cu emigrantul in SUA, imi pare rau, cautati-l!) de caiete romanesti comuniste. De ce? De ce, am intrebat eu uimita? Daca el, caietul, asa e facut... de ce facem asta? 

  Asa trebuie, asa vrea tovarasa. A mai mormait ea ceva printre dinti despre tovarasi si comunisti dar cum n-am prins exact, n-as vrea sa reproduc. Apoi, pe restul de caiete mi-a zis "o sa ii aratam lu' tovarasa cum se invelesc caietele cu hartie daca tine neaparat, e mai ieftin". Si s-a apucat femeia sa-mi infese toate caietele si cartile cu hartie alba. Pentru ca, vezi matale, ele caietele, se pare ca in Romania trebuie imbracate. Motivul, va jur, imi e necunoscut si in ziua de azi cand aud ca si in acest septembrie din epoca asta, parintii dau fuga la magazin sa dea niste milioane pe diverse acareturi pentru copilul scolar, printre care si copertile! 

  Acuma, ca niste tovarase cretinoide din Romania inca mai cer asta, nu ma mira. Ce ma mira este ca parintii se duc sa faca asta! Mi se pare absolut hilar, jur! Ce sa fac ma? Sa iau coperti? Pentru ce, mah? A, pentru caiete? Pai care caiete, coaie, alea desenate cu personaje de desene animate, eventual si de marca, alea pe care am dat cat pe juma' de mertzan? Pai cum sa o acopar, coaie pe printzesa aia, vrei sa se sufoce acolo? Si Winnie ala galbenu? Si pe ala sa-l invelesc? Pai de ce? Copilul a vrut caiet CU ALA, nu cu coperta :))))

  Adica serios, care e faza? Uite, oamenii astia englezesti reusesc sa traiasca de niste mii de ani (pe bune, la astia scolile s-au inventat pe cand romanasii verzi se scurmau cu coceanu' de porumb in cur) prin scoli fara nici o coperta pentru caiet. Bai, va zic, sunt niste barbari, folosesc caietele... goale. Dezbracate! In curu' gol! Eu nu stiu cum pot sa faca o asemenea magarie sinistra, cum pot copilasii astia sa scrie fara coperti. Daca, doamne-fereste isi varsa cana de cafea pe caiet, nu se uda? Poate cine stie, o sa si stranute, viata e grea si complicata si are multe aspecte, ca sa citez un mare film... cum sa lasi caietu' asa belit, supus intemperiilor?

  Pe de alta parte, daca e sa ne pese de murdarie, englezii interzic orice stilou cu cerneala in scoala primara! Mama, daca ii afla tantiile tovarase invatatoare, cre' ca iese cu scandal... cum adica? Fara stilou? Pai cum discutaram, nene, mai devreme, nu ne era frica de pete? De murdarie? De.... bomba atomica? Ce e mai bomba decat un stilou plin pe mana unui copil de 7 ani care e inconjurat de o satra de copii de 7 ani? Serios, acu... S-a dus si fi-mea mandra la scoala cu "stilou' meu, mami" in primul an aici, saraca profa cica a belit niste ochi cat cepele, a luat-o cu "frezoane", s-a ingalbenit nitel la moaca la ideea de cerneala peste tot si i l-a pus frumos in ghiozdan cu indicatia "nu umblam cu asa ceva aici" :)))))) 

  Da, se poate asta, copiii scriu cu creionul de cand invata sa scrie, la 4-5 ani la YR (pregatitoarea), acolo au creioane speciale, mult mai mari, mai groase si triunghiulare in sectiune, pentru ca micutii sa poata sa isi coordoneze mai bine apucatura ca sa zic asa. Ii ajuta foarte mult sa scrie mai frumos si mai repede. Apoi, dupa anul 1 merg cu creionul pana cand profesorul constata ca pot scrie ok si atunci li se inmnaneaza ceremonios un "writing pen" care este un soi de pix special pentru scris, lasa o urma ca cerneala si are un varf foarte subtire ca o carioca. Varful este rugos, opune rezistenta pe hartie, mult mai multa rezistenta decat un stilou, in felul asta copiii pot sa isi continue scrisul frumos (sau urat, aici nu ii cearta nimeni pentru asta) cu ceva ce seamana a pix. La diverse activitati scriu cu pixul, nu sunt obligati sa foloseasca acel soi de unealta speciala. 

  Coperti? Nu, nu exista nene coperti. Exista caiete care vin de undeva din neant, nu stiu de unde dar daca ma mai lasati cativa ani s-ar putea sa ajung si pe firul achizitiilor :)))) In scoala exista absolut tot ce trebuie de la pixuri la caiete si orice altceva. Caietele sunt de mai multe feluri si sunt de forme si culori diferite. Asa ca stii intotdeauna ce soi de caiet e ala cand il vezi. Cele de mate sunt galbene, cele de scris sunt maro, cele de nu stiu ce sunt albastre. Copilul primeste cate caiete vrea pe masura ce le umple sau poate le pierde sau poate se distrug cumva. Copilul nu primeste indicatia "zi lu' ma-ta sa ia coperti ca te ia mama dracu". 

  Dupa coperti vin alea: hartie creponata, hartie glasata! Bai nene... sunteti cu capul? Cumparati 40 de familii cate un set, nu? In fiecare an, in fiecare nenorocit de an, cate un set. Asta in conditiile in care un set i-ar ajunge pentru 4 ani si i-ar si ramane! Stiu, asa am vazut ca se poarta. Fratica, cata hartie toaca aia la O ORA de lucru manual, daca se face si aia, pe saptamana? Serios, eu am impresia ca undeva pe lumea asta exista niste case de invatatoare tapetate cu nenorocita aia de hartie creponata. Cand a fost Mara la pregatitoare radeam cu doamna de atunci ca avea un dulap plin! Bai nene, un sifonier d-ala, era hartie ramasa din anii anteriori, sa-si faca muzeu, nu alta. Si, de ce ne-ati cerut, doamna, alta? Pai eu? Asa vrea doamna directoare, asa e LISTA! Doamna Naie era cu tot umorul la ea, ma lua deoparte si imi arata aberatiile, simtea ca are cu cine sa discute... Sunt altele care n-au. Nu le duce. Cer coperti si hartii exact cum fac bolnavii aia de Tourette... cum se face septembrie cum incep involuntar sa urle dupa coperti, hartii, lipici, draci, laci.

  Asa, si daca nu iau coperti? Ce? N-am luat, cata vreme am fost in Romania, aia 2 ani de scoala. Nu am luat. Mi s-a zis sa iau si nu am luat, am intrebat DE CE! Nu mi s-a raspuns in mod satisfacator, pentru mine "asa trebuie" nu e un raspuns, asa ca am plecat zambind mai departe iar copilul a putut sa scrie foarte bine si fara coperti. Ceea ce va doresc si voua!

joi, 31 august 2017

Final de vara

  Fuse si se duse vacanta noastra cea pe ultra-scurte. Nici sase saptamani intregi si gata, de luni, back to school, people! M-as vaita dar simt ca n-am de ce, am stat acasa sase saptamani si am fost platita ca de obicei, mai avem vacante in an, cine naiba mai are joburi d-astea pline de vacante? Bine, nici usor nu e sa lucrezi cu fiinte mici dar sa fim seriosi, vacantele ajuta din plin.

  Finalul de vacanta ne-a adus prieteni noi, proaspat relocati prin preajma, vorbe si rasete indelungi pana la ore indecente, plimbat de colo colo ca nebunii, pe sistemul hai sa ti-o arat si pe aia, hai sa vedem si aia, hai sa ne mai ducem nu stiu unde. Frumos tare sa vezi oamenii cum se muta aici, fantastic mi-a fost sa o vad pe Oana cum chiraie pe strazile portsmoutene fix cum faceam si eu acum doi ani, m-a uns pe suflet, va zic... N-am stat mult ca a venit si Alina, alte rasete, alta distractie, pe aia o cunosc din facultate, capre batrane, deh... 

  Inevitabil toti cei care se muta aici ne intreaba cum ne este noua de fapt, ei neintelegand ca eu nu-s o d-aia care scrie din carti si din povesti sau proiectii pe tavane. Eu scriu fix ce simt, ce gandesc si ce traiesc, deci e destul de usor sa intelegi cum ne simtim noi aici. Stiu, pare ireal, dar asta este situatia, asa ne-am potrivit noi cu locul asta si cu oamenii astia. Ne este mai mult decat bine si, revin, nu doar din cauza ca acum avem niste bani. Este mult mai mult de atat. Este civilizatia. Este statul care iti e prieten si are grija de tine. Este tot ce inseamna viata la nivelul marii economii a vietii. Imaginea de ansamblu. Toate nimicurile care iti fac viata buna, calma, lipsita de stres, nervi, timp pierdut. Toate zambetele pe care le primesti zilnic. 

  Alt spor ai, in general, cand esti relaxat. In vara asta Marius si-a luat o alta masina (tot la mana a doua, dar una care il incanta) apoi am mers in Franta, apoi ne-am plimbat pe aici, Mara a mers la un curs de sailing, am vizitat Winchesterul cu noii prieteni, ne-am invartit peste tot, ne-am relaxat, ne-am pupat... Acum cateva zile am implinit 20 de ani de cand ne cunoastem, peste cateva zile se fac tot multi de cand am semnat contractul... ne uitam la Mara cum creste si cum se face om mare si foarte misto si parca nu ne vine sa credem... Asa ca da, de luni incolo ne intoarcem care prin ce scoli avem, o luam de la capat, alt an, alte aventuri. Ceea ce va dorim si voua! 

Micuta navigatoare

Am obosit la Winchester dar mai vreau!

duminică, 13 august 2017

Vacanta

  Am avut o vacanta atat de relaxanta pana acum incat pur si simplu n-am mai apucat sa imi adun si neuronii ca sa scriu ceva si aici. Le-am trait si respirat pe toate incetinel, asa, usurel, cum mananci porumbul fiert de pe cocean ca un soarice lesinat de foame. Eram obosita, din martie de cand a inceput aventura cu noul job, n-am apucat sa imi dau si reset la creier. 

  Am mers in Franta si am dormit precum cunoscuta valiza din gara. Airbnb nu s-a dezmintit nici de data asta, si nici instinctele mele in a alege cazari foarte misto nu m-au lasat balta. Am ales nordul Frantei anul asta, ca sa vedem, acolo cum o fi? Sudul nu ne-a incantat cam deloc, mareata Coasta de Azur cred ca a fost mai demult un loc minunat, acum nu prea e. Gen pomul laudat. Ei bine, surpriza emisiunii a venit de la coasta de nord a Frantei, numita ea si Coasta de Opal (au astia ceva cu botezatu' de coaste). Coasta de Opal este o bijuterie, va spun. 

  E drept, lumea nu se inghesuie aici (de unde si placerea noastra orgasmica cand ne-am pomenit in sate pustii si pe plaje pustii si neamenajate) in primul rand din cauza ca este "frig". Adica e cum ne place noua vara :))) Daca in sudul Frantei am crapat efectiv de cald anul trecut iar anul asta erau niste incendii incredibile acolo in perioada asta, in nordul Frantei (care e o tara absolut uriasa, cred ca iti trebuie o viata ca sa o strabati turistic cu totul) ne-au intampinat aceleasi temperaturi de la Portsmouth, care, vorba aia, e peste garla. Am avut chiar temperaturi mici pentru ca a venit un val de aer rece, ne-am bucurat de 14 grade si... foc in semineu in luna august, chestie care pe mine una m-a incantat dincolo de vorbe.

  Nu am facut nici macar o baie pentru ca nu era de baie. Oceanul era cald, ar fi mers, insa vantul de afara combinat cu temperatura te facea sa zici nu, multumesc, sa tragi plovarasul de pe tine mai spre urechi si sa te bucuri de mirosul de mare si de plaja pustie. De cativa ani nu mai am dorinta aia total arzatoare sa inot. De doi ani precis nu o mai am pentru ca in ocean eu nu am curaj sa inot, va spun sincer. Si mai ales de cand am asistat la un curs tinut de salvamarii care mi-au explicat niste lucruri despre ocean... am zis lasa ca inot io in cada mea sau ma duc la bazin daca vreau neaparat :))))) Mara saraca ar fi vrut, si-a si tras in vreo doua zile costumul de baie pe sub tzoale, da' n-a avut noroc sa fie de baie. S-a multumit sa scurme in nisip ca disperata, sapand gropi interminabile, de parca vroia sa ajunga pe partea cealalta a pamantului. Sapa asta cu o pofta...

  Casa lu' nenea Eric era intr-un sat pustiu ceva mai jos de Calais. O mandrete de sat, casele pareau desenate din basme, toate noi sau renovate, totul era incredibil de frumos, curat, aranjat. Omul are o casuta veche, cu mobila si acareturile de pe cand isi crestea el copiii acum mari acolo. O minunatie de casa cu 3 dormitoare duble, living urias cu semineu, bucatarie cu de toate si o gradina uriasa si salbatica prin care Mara a alergat si a studiat lighioane o saptamana intreaga. Un cocos si o gaina, fugite de prin vecini, isi faceau veacul la noi in gradina, chestie care pe Marius l-a facut sa isi doreasca aprig o ciorba de cocos deoarece il caraia pacientul prea de dimineata... 

  Ne-am dus si am facut plimbari aproape de locatie, maxim 30 de minute cu masina, pentru ca anul trecut ne-am rupt cu mersul si am decis ca eu sunt too old for this shit numit vacanta spanzurata, nu ca n-as fi stiut asta, dar na, mi-am dorit sa facem una de pomina inainte sa ma retrag in glorie :))) Am vazut Cap Gris Nez, cel mai apropiat loc de pe continent catre UK, o iesitura de pamant de unde poti vedea de sus tot traseul miilor de vapoare care trec prin Canalul Manecii zilnic, a fost senin asa ca pe partea cealalta se vedeau Stancile Albe de la Dover, desi sunt la 40 de km distanta. Privelistea te lasa mut dar noi tot am gasit motive de ras gen "coaie, am trecut garla asta mare ca sa ne uitam tot la Anglia da' de pe partea hastalalta" :)))))) Am mers cu Mara la parc de cocotzat pentru ca a fost anul trecut in Franta si am zis sa mentinem o traditie, am mers la un satuc-muzeu istoric cu case si ateliere de pe la 1900 toamna pentru ca pe noi astea ne fascineaza teribil.

 A fost frumos de tot iar linistea de mormant, satele pustii in care vedeai o masina la o jumatate de ora, plajele incredibile pe care le-am vazut si unde eram noi si inca trei francezi... o frumusete fantastica, am stat si m-am holbat la oceanul ala veeeeerde cu o placere de inimaginat. Mara era in fiecare zi "asta e cea mai frumoasa plajaaaa, vreau si maine tot aici" ca a doua zi sa zica "ba ASTA e cea mai mistooooo" si tot asa :)))) In caz ca va bate un gand sa vizitati din Romania nordul Frantei, avionul va duce la Calais, de acolo ii dati bataie pe toata coasta de nord pana lesinati :)


in gradina

Maimutza la foc :))))

Cap Gris Nez

Wimereux










sate linistite

si traditia ei in Franta :)
                     
  Dupa o saptamana am pornit spre Belgia sa ne vizitam un vechi prieten care se casatoreste luna asta, e mutat acolo cam odata cu noi, a gasit o minune de fata poloneza pe care a si insfacat-o sa fie a lui :) Asa ca ne-am dus doua zile si in nordul Belgiei, la Pittem. Am vazut si o plaja care mi-a amintit de litoralul romanesc, blocuri cladite in capatul plajei, tramvai care iti trece pe sub nas... ce sa zic, Belgia m-a lasat mai rece ca limba unui eschimos care canta in furtuna de zapada. 

  Mini-oraselul asta in care stau ei, ca sa nu ii zic sat, e foarte curat, foarte linistit (cica traiesc mai mult pensionari acolo), e de o curatenie si o ordine minunata. Dar, vorba lui Marius, n-are gust. Locurile sunt fade. Casele sunt toate cam la fel, par a fi desenate de un copil de 3 ani, stiti cum fac ei, traseaza un patrat cu un acoperis. Ori astia n-au arhitecti, ori nu stiu... Toate casele un cacaniu inchis asa, aia e o tara cam inorata din cate inteleg, in norul ala totul parea de o tristete incredibila. E o tara misto presupun, precis ca are si locuri mai vesele. Oricum preturile sunt extrem de triste. Iar anul trecut in Franta ma socasem la preturi, anul asta m-am socat definitiv si in Franta si in Belgia. 

  Casa pe care am ales-o, nu prea am "ales-o" pentru ca in satucul asta mai usor cu gazdele Airbnb. Am gasit niste oameni cu o ferma, la cativa kilometri de prietenii nostri, am luat o casa tot enorma, de fapt e un grajd reamenajat. Foarte misto, tot cu gradina mare, cu tot ce iti trebuie, de pret nu mai zic nimic, ca am dat pe doua nopti cam tot atata cat am dat pe o saptamana in Franta la cazare :))))) Nu regret nimic pentru ca ne era tare dor de prietenul cu pricina iar cele doua zile acolo am ras impreuna cat pentru tot anul, a fost o excursie fantastica! 

  Ne-am intors incarcati cu energie, cel putin eu una chiar m-am relaxat asa cum nu tin minte s-o mai fi facut vreodata in viata mea in vacanta, ne-am bucurat de toate cele, am mai avut si cateva zile cu Marius acasa pana azi cand, cu mare parere de rau, s-a intors la munca. Noi mai avem inca 3 saptamani de vacanta (oh, I love my job!) pe care planuim sa le petrecem cu o familie de romani (alo, s-aude in spate acolo la Oana si Edi?) care s-au mutat aici de curand si de care ne este extraordinar de drag. Au o fetita de varsta Marei, s-au cunoscut si s-au distrat de minune, asa ca presimt niste zile tare frumoase in continuare. Ieri am mers la Festivalul International al Zmeelor din Portsmouth, deci da? Exista asa ceva, oamenii se aduna o data pe an si ridica la malul marii sute de zmee care mai de care mai uriase si mai colorate. 

Cam asa

An octopus's garden in the sky :)))

  Vacanta frumoasa va dorim si voua, oriunde ati fi!

                      Alex






sâmbătă, 29 iulie 2017

De 2 ani în Anglia. Fericire și roșii.

  M-am trezit de dimineata cu ideea in cap... azi e 29 iulie. Am zambit larg si m-am ridicat din patul in care cu onor rezidez pe timp de noapte, de doi ani. Afara era niste nor dar asta nu m-a impiedicat sa zambesc in continuare. Suntem in vacanta de pe 26, am de ce zambi. 

  Acum doi ani pe la ora asta... cred ca eram in avion. In sfarsit, plecasem. O lasasem in urma pe doamna invatatoare abuziva Angelica Puie, sistemul romanesc, soselele lipsa, blocurile gri si un oras care are un singur parc care contine si copaci. Am aterizat aici, in tara lu' Verde Imparat, tara in care iarba nu apune niciodata iar plantele sunt inmultite cu sfintenie. Habar nu aveam unde ma duc, nu fusesem in viata mea in Marea Britanie, nici macar ca turist. Nu apucasem. Nici nu mai stiu cat era exact ceasul cand am aterizat, ce stiu e ca era in jur de ora 5 dupa amiaza si ca baietii de la descarcat bagaje am impresia ca si-au luat pauza de ceai... am stat cu Mara si o jumatate de avion in asteptarea gentilor cam o ora. Au descarcat o juma' de carutza si s-au oprit. Tea time. :)))

  Desigur, intre timp am aflat ca aici pauzele sunt sfinte. Angajatorul nu te pune sa muncesti in pauza ta. Ce scrie in contract si ti se comunica la inceput, aia patesti ulterior. Cu tot ceaiul din dotare! :) Plecasem dintr-un Bucuresti incins la 50 de grade si am aterizat intr-o Londra de 16, eram amandoua in pantaloni scurti si maieuri, ne-am invinetit instantaneu, dar ziceam, pe rand "aoleu, ce bine eeeeeeeee, racoareeeeeeeee". Asa e si azi. Finalul de iulie vine mereu cu ploi si racoare. Ce bine! 

   De doi ani suntem mai fericiti decat am fost vreodata in cei 36 anteriori. Bine, exclud vacantele din Grecia sau Suedia la faza asta, includ viata de zi cu zi cu tot ce inseamna ea. Da, desigur, si aici "sistemul" are bubele lui, exista si aici chestii absolut hilare care se intampla din prostia unor functionari sau politicieni. Clar! Ca peste tot in lume, dealtfel. Dar aici viata e frumoasa si linistita, oamenii zambesc, vorbesc cu tine frumos si te ajuta in orice circumstanta. Si raspund la zambete in orice moment. 

  Statul iti arata respect. Tu, cetateanul, ai drepturi si obligatii. Statul nu iti incalca drepturile si iti cere obligatiile. Pe care tu i le dai bucuros, pentru ca vezi pe ce se cheltuie banii tai. Vezi in fiecare luna, reparatii, lucruri noi care apar, vezi scolile cum functioneaza, vezi strazile cum sunt intretinute, vezi cum poti merge cu masina linistit dintr-un capat in cealalt al unei tari enorme dar care e intretaiata de autostrazi si drumuri expres mai ceva ca un swaitzer. Poti sa mergi cu masina sute de kilometri si sa nu simti drumul, timpul sau stresul. Pentru ca lumea se poarta civilizat in marea parte a timpului. Iar asta conteaza. In marea economie a vietii, lucrurile astea conteaza enorm.

  Mara e fericita aici. A invatat foarte multe chestii, aia cu "nu se face scoala in UK" e o porcarie spusa de niste idioti romani care n-au habar de cum ii cheama. In UK se face scoala si se face serios, mult mai multe ore pe zi si saptamani pe an decat in multe tari. Iar scoala ii invata pe copii sa gandeasca in mod independent, sa isi puna intrebari, sa CONTESTE afirmatii gresite sau idei tampite. Stiu asta si pentru ca o vad pe ea si pentru ca acum am privilegiul sa vad atatea scoli si profesori si elevi... 10 scoli intr-o saptamana nu e putin, zic eu. 

  Mara e fericita pentru ca se simte in siguranta la scoala, stie ca nici un adult din vreo scoala nu o sa se mai poarte vreodata in viata ei cu lipsa de respect fata de ea, acum cred ca chiar intelege asta, mai ales ca i-am povestit ca si in alte scoli e asa. Aici oamenii mici sunt tratati cu respect, li se si cere respect, dar il si primesc. Aici, oamenii mici sunt oameni. Parerea lor conteaza, opinia li se cere de mii de ori pe zi, de la matematica "cum crezi tu ca ar fi asta?" pana la istorie, geografie, literatura. Ce crezi tu despre asta? Care e parerea ta? De multe ori am auzit profesori spunand "nu exista raspuns bun sau prost, asta e o intrebare despre ce crezi TU, orice ai crede e perfect!". Aici copiii nu au manuale! Nici macar de sport sau dirigentie! Abominabil sistem, lumea merge la scoala cu o sticla de apa in mana. Si cu un pix. Nu se invata dupa "manuale", se invata dupa stiinta profesorului care urmeaza o programa in care el, profesorul, poate introduce ce doreste el ca metoda de invatare. Invatarea se face in clasa. Continuarea de acasa se face doar la varste mari, nicidecum in scoala primara. Se face online, pe platforma scolii unde elevul are user si parola, acolo primeste teme si acolo le rezolva. Excesul de hartie aduce incruntari. Orice foaie de hartie se foloseste bine pe toate partile si apoi se recicleaza.

  In astia doi ani am invatat multe de tot. De la un alt sistem politic, economic, social, pe care l-am studiat in mare amanuntime, pentru ca asa sunt eu, nebuna, nu pot sa traiesc in ignoranta, am invatat totul de la capat, am invatat sa merg pe strada cu capul sus si sa zambesc ca toanta in continuu. Iar asta face bine la suflet si minte. O colega din Polonia imi zicea ca cei de acolo sunt pe aici foarte tristi la moaca, ca asa ii poate deosebi chiar si pe strada. Asa e si cu romanii. Merg inegurati, cu ochii in pamant, nu-i intereseaza deloc sa devina si ei ca cei din jurul lor, sa incerce si ei sa copieze populatia in care au aterizat. Ca daca ii vezi pe toti ca zambesc, sa mor daca nu te apuca zambitul... tre' sa fii prea inchis la cap sa nu te apuce, zau! 

  In astia doi ani am invatat sa fac inclusiv carne de mici, mult mai buna decat tot ce am mancat toata viata mea, am invatat ca nu exista "nu am nu stiu ce" pentru ca aici poti gasi absolut tot ce iti doresti, cei care zic ca nu au, clar nici nu cauta. Nici macar o secunda! Daca am iesit din mentalitatea "nu putem face acasa carne de mici deoarece... nu stiu, suntem handicapati", mentalitate pe care am avut-o o viata intreaga, mi se parea asa ceva imposibil de obtinut fara o fabrica de mezeluri la indemana... am iesit cu usurinta si din altele. Am gasit absolut tot ce ne-a poftit inima si stomacul... macelarul meu englez are burta de vita, a trebuit doar sa imi fac curaj si sa il intreb, o tine in spate, congelata, englezii nu mananca asa ceva decat rar, nu e in fata, la galantar :)))) Omul s-a bucurat enorm ca l-am intrebat de burta, de organe, de ficati si alte asemenea...

  Avem o gradina care acum da pe dinafara de rosii, cand am pornit ma gandeam ca na, agricultura afara in Anglia... ce vorbesti, bre, avem rosii cat mine de inalte, jur ca asa ceva n-am mai vazut in viata mea. Ne-am distrat foarte tare cu gradina asta, mai ales eu deoarece fac misto de Marius care inca traieste toate rosiile alea de parca ar fi copiii lui :)))) Stai sa il vezi pe asta primavara viitoare, cre' ca se muta acolo, nu mai da pe acasa, pe cuvant. Ieri am mancat prima salata de rosii cherry facute de noi el, evident ca au fost tare gustoase. Nu ca alea de la magazin nu ar fi, dar cumva ti se inmoaie limba la ideea ca le-a facut omu' domle, cu mana lui :)))) Cam asa: 


cherry englezesti

uriase romanesti din samanta de la 2 Mai

  Cam asta facem noi dupa doi ani aici. Maine plecam in vacanta, dam o fuga in nordul Frantei si nitel prin Belgia pe la niste prieteni... Tocmai ne-am luat alta masina (cealalta ne-a parasit prin stricare maxima) care ne incanta in mod deosebit, asa ca speram sa fie o excursie minunata, mai ales ca acum nu vom merge prea departe. Am facut bagajele si acum ma uit la Mara cum tzopaie incantata si-si face planuri pentru urmatoarele zece zile. 

  De pe insula, cu drag,
           Alexandra. 

  

miercuri, 19 iulie 2017

Aș lua-o acasă

  Am cunoscut-o prima data pe la inceputul lunii mai. Nu vorbea deloc. In nici o limba. Tot ce facea era sa zambeasca cu gura pana la urechi si sa dea din cap a "da". Este de etnie d-aia speciala. Nu avea inca 5 ani dar avea multe kilograme peste ce ar trebui la varsta ei. Parul lung, negru abanos si ondulat ii era prins intr-o coada groasa impletita, parea a fi curata si ingrijita. Dar nu vorbea. Deloc. 

  Zambea mult si degeaba, parca intr-o crispare ramasa pe fata ei dintr-un moment in care intelesese ceva amuzant. O masca despre care stie ea ca ii amuza pe adultii din jur. Intelegea ce ii spun in romaneste dar nu raspundea nimic. Mi l-au adus pe fratele ei, cu doi ani mai mare, din aceeasi scoala. Ia de te intelege cu astia si afla ceva despre ea ca noi nu stim nimic, pana de curand nici nu ne-am prins ca ea e de cetatenie romana, aveam in cap acest "gipsy" care nu ne spunea mare lucru. Nici fra-su n-a vorbit cu mine. Cand m-a auzit ca vorbesc romaneste cu el si-a acoperit gura cu ambele palmutze mici, nu cumva sa spuna ceva, nu cumva sa se dea de gol.

  Intr-un final l-am intrebat daca ei acasa vorbesc tiganeste si a zis soptit ca da. Altceva nu mi-a zis. Lumea din scoala spune ca el acum se descurca bine, a invatat imediat engleza si ce are de facut pe acolo. Ea zambea. Saptamani intregi i-am acordat atentie limitata fata de cealalta romanca din clasa si i-am spus ca eu nu pot sa vorbesc cu ea daca nu-mi raspunde inapoi nimic. Mi-a luat ceva vreme sa sparg nuca dar am spart-o, de ciuda ca nu vorbeam cu ea a inceput sa vorbeasca... in engleza. In ziua aia, eram patru adulti in clasa aia si toti patru am chiuit, ne-am inlacrimat oleaca noi cele trei muieri iar profesorul a tzopait brusc ca un apucat batand din palme. 

  Reusisem sa o conving sa vorbeasca. Intelege romana destul de bine dar nu ii vine natural sa vorbeasca in romaneste. Doar acum, uneori, imi spune lucruri in romana, intrebari scurte care ii vin in cap din cauza ca romana mea ii declanseaza ceva in creier. E un alt soi de copil Mowgli, a avut o casa si atat, are inca 4 sau 5 frati (n-am reusit sa retin si cred ca nimeni de fapt nu stie exact) si este un copil perfect neglijat. Crescut ca intr-o pestera. Ea zambeste. 

  Dupa ce a inceput sa spuna niste cuvinte si sa imi arate niste lucruri am putut sa scot de la ea diverse informatii despre ce stie ea de fapt si ce nu. Am constatat ca stie intr-un mod automatic sa numere dar ca nu intelege ce e aia. Ne pregateam cu totii sa deschidem procedura de diagnosticare, parea a fi total gresita la cap, parea a avea deficiente majore de invatare. Si inca pare asa insa acum, la final de an, a reusit sa inteleaga legatura intre un sunet si o litera scrisa. In conditiile in care cei care termina acum Year R (reception, anul premergator primului an de scoala) stiu sa scrie cuvinte si propozitii simple sa adune si sa scada prin numarare pana spre 20, stiu multe lucruri despre lume si viata. Ea zambeste.

  Acum doua saptamani a implinit 5 ani. Era fericita. Zambea. Dar de cand a inceput sa vorbeasca, sa comunice, nu mai zambeste asa a prost. Am reusit sa o invatam cateva culori. Are 5 ani si nu stia ce-s alea culori. Ce inseamna aia. Se uita mirata la noi cum ii aratam obiecte si ii spuneam denumirea. Ei in engleza, eu in romana... tiganeste nu stiu si-mi pare tare rau... Ea da din genele alea lungi si negre, se uita cu ochii taciunii la mine si parca ar vrea sa ii raspund eu la un "de ce" infinit pe care ea nu stie nici macar sa-l rosteasca. 

  Repeta obsesiv un semn grafic ca un fel de n mic de tipar. La scoala i s-a spus ca asa scriem. Ea n-a nimerit alta litera decat pe aia, multe luni de zile. Ii spuneai sa scrie ceva, il facea pe ala. Pagini si pagini cu un n aruncat din creionul prea mare pentru manuta ei. Azi, dupa atatea luni de lupte, a reusit sa inteleaga sa-l scrie pe A si pe B ba chiar mi-a aratat si un O neterminat, ca o intrebare lasata fara raspuns. De fiecare data cand ma vede ridica manutele sus-sus in aer deasupra capului intr-un gest de imbratisare pe care cred ca doar la mine l-a vazut dar n-a stiut cum sa-l imite corect. Eu imi desfaceam mainile larg cand mergeam la ele, sa le chem spre mine asa cum ar face orice femeie intreaga in situatia mea. Ea a inteles ca gestul ala inseamna imbratisare asa ca acum isi ridica mainile catre mine din partea cealalta a camerei de cate ori intru pe usa. 

   De curand a inceput sa ne arate o tristete majora. Nu incepe sa planga ca un copil normal, brusc si din cauza vreunei suparari oarecare. Pur si simplu sta pe ganduri, i se transforma fata progresiv, se tot uita in ochii mei si apoi incepe sa planga, un plans de om batran, de om chinuit, un plans sfasietor... acum plange asa si cand plec de la ei spre casa. Am ajuns sa ma furisez ca sa nu ma mai vada si sa-i rup si eu sufletul in doua. Nimeni nu stie ce e in sufletul ei, la ce se gandeste ea sau daca si cat poate ea gandi in mod independent. 

  Azi li s-a cerut sa isi scrie numele pe o foicica si sa deseneze ceva dedesubt ca sa facem o felicitare uriasa pentru o profesoara care urmeaza sa plece din scoala respectiva. Aici asa se face. Am stat cu ea sa reuseasca sa-si scrie numele, i-a fost imposibil pentru ca tocmai ce facusem litere cu ea si nu mai era capabila de nici un fel de efort intelectual. I-am zis sa deseneze ceva, ceva ce-i place ei, cu ce culoare vrea ea. Am tot repetat in ambele limbi pana cand am realizat, cu uimirea omului cretin, ca ea nu stie ce e aia "sa desenezi". Nu are acest concept. A trasat timida ca un soi de m de data asta... Mi s-a rupt sufletul acolo langa ea si in secunda aia m-am gandit, din nou, cat de mult mi-as dori sa o iau acasa la mine, sa fie a mea si sa o salvez. 

  L-am chemat pe profesor si i-am zis ca ea nu are conceptul asta si el a zis ca da, nu pare sa stie ce e aia sa desenezi ceva. In secunda aia mi-a picat fisa (tiganul de 11 ani care mi-a zis ca el acasa nu are caiet sau creion cu care sa scrie a fost de ajutor)! I-am zis ca nu stie ce e aia sa desenezi ceva pentru ca ea acasa nu a avut probabil niciodata creioane colorate sau de alt fel, hartie, caiete... nu mai zic de carti. Ce e aia sa desenezi? Cand bebelusul e mic si sta in cur prima data, ii dai un creion si o foaie. Azi ma gandeam cam cate paduri au murit rapuse sub creioanele Marei in 10 ani si 3 luni... mereu o cert ca iroseste hartie, mereu o criticam ca vai, n-ai desenat "si pe partea aialalta"... mi-am dat doua palme mental, bah, esti tampita, alti copii nu au hartie si creion... 

  Profesorul a ramas blocat si si-a dat seama ca asa e... l-am intrebat daca poate sa-si imagineze ce ar insemna asta, cum ar fi sa traiesti asa. A ridicat din umeri si a zis "nu pot sa-mi imaginez, hartia si creionul sunt nevoi de baza". Nici eu nu-mi pot imagina si ma tot straduiesc sa fac asta de cand cu ea si cu celalalt baiat. Nu-mi pot imagina nici de ce plange ea cu atata tristete desi la cum buseste cu bebelusii de jucarie de masa sau ii bate cu pumnul in cap, pot sa-mi imaginez de fapt destul de bine. Fiecare gest pe care il face urla dupa un "iubeste-ma" pe care ea nu stie sa-l rosteasca. In nici o limba. Azi cand am plecat, m-a prins. Dadea sa planga, i-am luat fetzisoara in palme si i-am zis ca ma intorc luni. Si ca pana atunci trebuie sa iubeasca bebelusul pe care-l plimba de zor. S-a uitat la mine cu o privire goala. Nu stie ce e aia iubire. E un concept necunoscut pentru ea. Ca si desenul. 

  As lua-o acasa si as invata-o sa deseneze iubire. 

miercuri, 5 iulie 2017

Motive de ras

  Mie una, nu-mi trebuie! Adica, serios, nu-mi trebuie motive ca sa rad, pot sa rad din orice si in orice situatie, oricat ar fi ea de sinistra, eu rad. In principal cu Mariusul din dotare, in fiecare zi imi imaginez ca pot sa il iau cu mine la scoli si sa mergem asa amandoi si sa radem de zilele mele prea-pline de copii plini de logica fracturata sau de adulti care rad pe orice tema. Cred ca daca am merge amandoi ne-ar da afara in primele cinci minute! :)))))

  Pe omul asta d-aia l-am luat. Nuuuu, ca ierea si frumos si dăștept, nu zic... dar omul asta stie sa ma faca sa rad pana pleznesc. Ieri am avut o zi grea, e complicat sa te tina unii inchis intr-o sala mare impreuna cu circa 300 de oameni de 11 ani care vorbesc si tipa, de la 9 la 1.20. Si apoi inca o tura da' nu mai zic ca ma ia capul. Am ajuns acasa zombi si cand l-am sunat, a inceput sa glumeasca asa de tare incat am ras pana mi-a trecut tot. D-alea cu dat cu capu' de masa. Anul asta, pe 27 august, se vor face 20 de ani de cand el ma face sa rad asa, si ca sa nu fiu modesta o sa zic ca si eu pe el idem. Cam despre asta e vorba. 

  Zilele mele de acum sunt pline de ras. Azi am asistat lesinata (de ras nu de cald) la o clasa intreaga de piticanii de 5 ani care au fost pusi sa se schimbe singurei pentru sport. Ei fac asta inca din septembrie, ai zice ca au devenit eficienti. Mai nene, am ras cu lacrimi la propriu! Sa zicem doar ca la finalul activitatii, jumatate aveau tricourile pe dos. Cam 5 aveau pantalonasii scurti de sport cu fata in spate si se trageau voios de prohab pe motiv ca le intra in cur treaba din spate care nu trebuia sa fie in spate. De ce alegeau sa traga de partea din fata nu de aia care le intra in cur... nu ma intrebati!

  Unul avea o soseta si un picior gol, li s-a spus sa ramana desculti ca nu le trebuie nici un fel de incaltare pentru activitatea "sportiva" care urma. De ce omu' ramasese cu o soseta, n-am inteles, dar dupa cum imi zicea profesorul clasei in mod repetat: "the boys, always THE BOYS" :))))))

  Cam 10 din ei si-au lasat curu' pe dinafara in mod total dezgolit in procesul de "scoatem pantalonii-fusta de pe noi". Ca s-a intamplat asta, n-ar fi de mirare, ni se intampla tuturor. Ca au continuat sa stea asa in urmatoarele zece minute, cautand frenetic diverse alte acareturi sau scobindu-se in nas in timp ce ii tragea briza pe la spate... te cam uimeste... Copiii mici sunt niste animalute dubioase, jur! :)))) Ma uitam azi la ei si ma minunam, cand ai doar unul si ai cam si uitat ca deh, a ta are zece ani si ceva si oricum ea a fost Monk din nascare... iar acum tu studiezi piticanii d-astea dezorganizate... as putea scrie o carte! 

  Jumatate dintre ei si-au scos tricoul de pe maneci si cu el atarnat de gat si-au dat si partea de jos spre glezne, si da, erau baieti... don't ask, o fi o traditie englezeasca! :)))) Daca ma gandesc mai bine, stiu sigur ca mi-am vazut jumatatea mai dubioasa dibace cel putin de 10 ori cu un tricou tras doar pe gat, facand altceva intre timp. Nu stiu, o fi o chestie d-asta pentru copiii de cinci ani :))) Habar n-am dar stiu ca am ras. Am ras si-am comentat cu profesorul cel tanar care le zice mereu si mereu cand vin sa ceara ajutorul la imbracat-dezbracat: "eu stiu sigur ca poti si singur". Domnle, esti optimist, bag sama! 

  Adevarul este ca noi romanii ne tinem copiii handicapati multa vreme. Vai, ca nu poate. Bai, nu poate, da ui' ce hilar e daca il lasi sa poata :)))))) Si pana la urma reuseste el, intr-un final. Si asa se invata sa le faca si singur. Ce ma intristeaza cel mai mult si nu mai gasesc motiv de ras, este momentul in care li se zice "tidy up time", adica ca trebuie sa faca ordine dupa ei, sa stranga tot ce au folosit si sa puna la loc. Li se spune asta inca de la 2 ani de la nursery, am vazut cu ochii mei. Si ei fac asta, pentru ca inteleg ce sa faca daca li se explica. Din pacate, mereu si mereu, copiii romani mai mari (4 ani plus) sunt invatati asa ca niste pui de beizadele handicapate care nu pun mana sa stranga. Nu strang si incearca sa se piteasca, sa nu fie vazuti, sa "fure", sa nu participe la activitatea de a face ordine dupa fiecare activitate. Mentalitatea parintilor care nu i-au pus sa stranga in jurul lor nimic de mici. Si care apoi se vaita ca "nu-si face ordine copilu' niciodata." Mdeh...

  Revenind la motivele de ras, azi un pusti de 5 ani a reusit sa ma enerveze pana cand am dat in ras. Profesorul le citea o poveste. Si el a ridicat mana. Profesorul l-a intrebat ce doreste iar el a inceput (total fara legatura cu povestea) sa zica "maine e Sportsday si o sa.... bla bla"... Domnul i-a zis frumos ca o sa discutam despre asta mai tarziu, dupa ora de sport, acum citim o poveste. N-au trecut trei minute ca ala era cu mana sus. Da? Si maine la sportsday.... Eu deja eram pe jos, profesorul i-a zis inca o data si apoi........... de inca 5 ori lui si de alte doua ori alteia careia i se facuse pofta de Sportsday... si ridicau asa mana pe rand sa-si spuna parerea despre asta in timp ce ala le citea o poveste :))))))))))))))))))))

  Nu, omul n-a tipat la ei, eu radeam sa pic de pe scaun, el le explica frumos INCA odata ca discutam despre asta DUPAAA poveste si sport si alea. Eu? Eu vedeam o mana micuta cum se ridica si incepeam sa bufnesc in ras incontrolabil asa cum doar pe la orele de matematica din liceu mai pateam...

joi, 29 iunie 2017

Fă, nu te faci și tu doamnă?

  "Fă, nu te faci și tu doamnă? Că mie imi place de tine, să mor io!" m-a intrebat tanarul tzigan de etnie rroma care statea in fata mea azi dimineata. "Multa lume asteapta asta!" i-am raspuns razand atat de tare incat am simtit cum, brusc, scaunul mi s-a terminat de sub cur si sunt foarte aproape sa devin cu cracii in sus pe podea. Am ras cu lacrimi. Vroia sa ma intrebe daca nu ma fac si eu profesoara acolo la scoala lui, ca el ma vrea pe mine! 

  Ma uit la e cum isi frange mainile a imposibilitate, in fata mea. Langa el, varul lui de aceeasi varsta, ii da cu cotul sa nu mai zica "prostii la duamna". El il asigura ca "auzi mo bengailo, asta ie buna, duamna asta, asta ie buna cu mine, mo!" dupa care a inceput sa-i turuie in tiganeste total de am prins doar cuvantul "ochelari". 

  Baiatul are 11 ani si nu a fost niciodata la scoala. Au venit aici dupa ce au stat in Romania, Germania si Spania si nimeni nu s-a prins ca astia au un copil care nu merge la scoala. In UK nu merge asa, astia te baga repede in sperieti si cumva ei au inteles asta, drept pentru care a trebuit sa mearga la scoala. L-au proptit in anul 6, an de final de ciclu, an cu examen de final, an in care copiii de aici stiu multe, multe lucruri. Nu stie sa scrie, nici sa citeasca. Nu stie nici o litera, tot ce stie e sa-si scrie numele mic, cu litere tremurate, de tipar. 

  Azi am mers la el pentru ca iar a intrat in belele de comportament, asa ca m-am dus sa vad ce-a facut. Nu merg saptamanal pentru ca suportul in romana nu prea ii foloseste lui care nu stie romana. Acasa vorbesc tiganeste. Au familie mare de tot aici, s-au mutat cu shatra cu tot. Multi veri, cunoscuti, familii. Habar nu aveam cati tigani romani sunt in Portsmouth pana nu i-am cunoscut pe astia doi :))) Tiganii sunt, in marea lor majoritate, foarte destepti nativ. Sunt adaptabili si reusesc de multe ori sa mearga cu mare viteza mai departe, sa invete o noua limba imediat (ei sunt din start bilingvi si cred ca creierul lor e invatat sa faca trecerea intre limbi foarte repede, chestie care ii ajuta). 

  Si el e destept. Chiar foarte destept pentru un om care 11 ani nu a vazut o litera, o carte, n-a folosit un creion. "Fa litere, acasa", i-am zis. "N-am creion", mi-a zis. Am scos din geanta penarul meu, i-am dat creionul si pixul din el, am cautat in clasa niste hartie si i le-am pus in ghiozdan. "Mo, duamna, tu esti buna", imi zice de multe ori. Are tupeu, e relaxat, se uita in ochii mei cand zice orice, nu se uita in jos decat cand stie ca a facut ceva gresit. Azi am intrat in clasa si s-a schimbat la fata. Stia de ce am venit. I-am zis ca o sa il urmaresc mereu cand face tampenii, si o sa vin. Profesoara vorbea, asa ca nu am dat nici buna ziua, ca sa nu intrerup. Am stat cuminte langa usa, m-am uitat la el, am ridicat un deget si l-am miscat usor inainte si inapoi in acel gest aprostrofator. Din buze i-am mimat "te bat!" iar el intai a ras si apoi si-a pus mainile in cap si a lasat capul in jos.

  Am plecat spre assembly (dimineata sau la final de zi, scolile primare fac assembly, o intrunire cu toata scoala in care se discuta chestii, se dau premii, se lauda copiii) si, pe culoar, i-am zis "Ce faci bre, ce-am vorbit noi doi? Iar m-au chemat astia! Iar ai intrat in belea?" Ei nu ma chemasera dar eu aflasem niste chestii de la sefa mea si cum am libertatea de a alege unde ma duc si cand, m-am dus dupa inculpat azi. S-a oprit si s-a tinut de un perete cu o mana pe moaca. Sa nu-l vad. Ii e rusine. Azi am aflat ca familiile lor sunt tigani pocaiti, nu stiam ca exista asa ceva si acum imi explic de ce are traume d-astea cu "aoleu sa nu te supar". Eu l-am luat din prima cu vorbe d-ale lui, si d-alea romanesti puternice... alea pe care le intelege, a fost foarte incantat sa ma auda ca nu-s o intzepata sinistra si de aia a fost extrem de fericit sa ma intalneasca. Pentru ca romana lui nu e acolo, sa nu va inchipuiti ca un tigan care a trait intr-o pestera fara pic de scoala, stie romana, trebuie sa-i accesezi limba lui iar eu tziganeste nu stiu, nu ma puteam folosi decat de vocabularul comun, ca sa zic asa :)

  Am vorbit cu ma-sa vitrega acum cateva zile la telefon. Puteam la fel de bine sa vorbesc cu niste trepte de beton, in afara de "da" n-a stiut sa zica altceva. Nu stiu ta-su cum o fi, dar, daca am noroc, o sa aflu luni. Luni, o sa merg cu ei la scoala secundara unde vor merge ei din toamna. Var-su e jmecher, ala a trait in Spania si l-au dus si la scoala, deci omul stie ce are de facut. I-a tras azi niste coate lu' asta, de nu s-a vazut. Dar i le tragea razand cu lacrimi cand ma auzea ca ii zic astuia cu vorbe d-alea de non-pocaiti, gen de oameni normali la cap, pacatosi d-astia ordinari ca mine :)))). Ia sa vezi acu' crestinii cum sar pe mine :)))

  Imi spune cu ca isi doreste sa invete sa citeasca. Isi doreste cu ardoare, chiar vrea asta. Vrea mult de tot. Stiti de ce vrea un baiat de 11 ani sa invete sa citeasca? Pentru ca vrea permis auto :)))) Si stie ca aici nu-l poate lua decat daca stie sa citeasca. "Mo, in Romania, le dedeai, mo, treij' da meleoane si ti-l dedeau iei!". "In Anglia n-ai cui sa dai! Auzi, ma, da' tu crezi ca aici merge asa?" "Nu mo, cre' ca nu merge, da' stiu ca ie niste baieti care face"... "Nu bre, aia sunt la Pitesti din cate inteleg, nu in Anglia!" :))))) 

  Azi ii zicea lu' var-su "Mo, asta, duamna asta, ie buna cu mine, mo! Stii ce a facut? A facut-o p-aia sa ma creada ca nu io am facut prostie". Pentru ca el intra in belele fara sa vrea, copiii isi cam bat joc de el din cauza ca ei stiu sigur-sigur ca el nu poate spune adultilor din jur ce-a patit asa ca el pica de prost de fiecare data. Ca nah, aia il injura, sau ii arata dejtu' iar el lipaaaaa, le arde cate una, ca el asa stie sa se apere :)))) Asa ca prostu' meu intra in belea mai mare decat ala care a inceput problema si care ar trebui de fapt pedepsit. Asa ca azi, timp de trei ore, am luptat pentru el. Am scurmat toti adultii din scoala aia care au somat toti copiii implicati, am starnit o mama anchetei de nu va imaginati. La final au constatat ca da, el nu mintea. Pentru ca al meu nu minte si chiar se straduieste sa traiasca o viata care nu e a lui si o face cu cata constiinciozitate poate. El nu intelege nimic de acolo, dar se straduieste, lupta cu ignoranta lui si e super frustrat de faptul ca el este o jivina care nu stie sa traiasca printre oameni.

  Pentru ca al meu e Mowgli. A avut doar o casa deasupra capului. In rest, a crescut printre lupi. Lupi ignoranti, ca aia din padure sunt mai buni. Mi-e drag de el, suntem prieteni. Mi-am pus un singur obiectiv in cap: sa invete sa scrie si sa citeasca in engleza. Atat. La toamnava merge in secundara unde astia fac experimente stiintifice, literatura gen Shakespeare... multe, multe lucruri vor face ei in anul 7. El va invata, sper, sa scrie. E inalt cat mine. Poate o sa invete si sa scrie. 

 "Vin dupa tine, bre! Ti-am zis ca vin, m-am tinut de cuvant!"
 "Mi-ai zis, mo, tu iesti buna, auzi, da' tu ce mai faci, iesti bine? Barbac-tu tot la tir-uri ie? Ie bine?"
 "Da. Suntem bine"
 "E, pai atunci ie bine, mo! Ie bine!"

sâmbătă, 24 iunie 2017

Gradina noastra cu nuferi

  Toata viata am fost fascinata de nuferi. Nu stiu de ce, probabil pentru ca la scoala ni se spunea despre ei iar eu nu imi imaginam cum adica e aia o floare care creste pe apa? Adica cum? Nu am vazut nuferi nici macar o data in viata mea, pana in 2011 cand am mers pentru prima data in Delta. Experienta Deltei romanesti a fost una oribila, mizeria, ruinele si tristetea din Sulina mi-au infierat sufletul pentru multa vreme. Sulina... ce asteptari uriase aveam eu de la Sulina... 

  Singura parte misto a fost mersul cu barca pe canale. Acele cateva ore au fost frumoase, e un loc linistit si magic cumva. Adica ar fi. Niste pet-uri pluteau la suprafata apei si se prindeau in stuf. Pete mari de ulei puteau fi zarite din loc in loc, facand curcubee colorate pe luciul apei. Erau insa nuferi multi, mari si tare frumosi. Este o planta incredibila asta. Nu e o alga, nu o pot asocia cu "ierburile marii", este o planta fantastica ce poate trai in apa. Nufarul este specie protejata in Romania. Si erau si panouri care spuneau sa nu rupi nuferii. 

  Cu toate astea, barcagiul care ne-a dus pe canale, s-a aplecat voios si a rupt mai multi nuferi pe care i-a impartit generos doamnelor din barca. Ca si cand erau ai lui. Ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Am luat nufarul si mi-au dat lacrimile. E, acum il vedeam de aproape, il simteam, tulpina lui foarte lunga, uda si rece, mi se incolacea de pe mana pana pe picioare. Atata furie am simtit atunci. Am zis cu jumatate de gura ca nu trebuia sa ii rupa, ii vedeam si din barca. Si acolo era locul lor, in apa! 

  Mie nu-mi plac plantele in casa tocmai pentru ca locul lor e afara, acolo unde le-a nascut  natura. De aia nu-mi plac nici animalele in casa, bine, pe fi-mea o suport de zece ani ca am produs-o eu :)))) Serios vorbind, am o chestie asa, cu ruptul de flori ca sa ni le punem in par, la gat, in vaze... frate, lasa-le acolo, la locul lor, statistic vorbind, vor bucura mai multi oameni decat pe tine! Vor trece mai multi pe langa ele, ele se vor inmulti, isi vor petrece ciclul lor in natura iar natura va fi mai fericita :) 

  Acestea fiind zise, azi am fost la gradina noastra cea plina de balarii. Si am chiuit cand am vazut ca nuferii salvati din mal acum fac flori. Am nuferii mei. Cu flori. Ma multumeam si cu frunzele, sunt aaatat de frumoase, dar azi, cand am vazut pe sub ele un boboc, m-am bucurat enorm! Avem si fructe, zmeura, mure, coacaze negre, avem rosii, ardeii nu stiu daca vor face ceva, dar avem capsuni, praz, ceapa verde la a doua tura, ca deja pe prima am mancat-o... si chiar si cateva cuiburi de cartofi ramase de la posesorul anterior al lotului. O tona de menta, patrunjel si leustean, ca deh, a vrut sotul, rozmarin... E asa ca un balamuc mare, verde si inghesuit. 

  Evident ca Marius a facut fix ce credeam, adica a luat-o mult prea in serios si totul a devenit un stres pentru el. E asa de nebun, deosebit incat s-a dus noaptea cand a venit de la serviciu, pe la un treishor asa, sa ude jivinele! Si nu s-a gandit ca daca il vede careva o sa sune la politie ca deh, ce om normal la cap care nu e pe furat se duce in pula mea la 4 dimineata sa-si ude gradina data de primarie? Deci daca l-or lega astia, sa stiti ca de la rosii i s-a tras. Nu ca el ar mai putea manca rosii, ca il ard la stomac, da' nene, el traieste rosiile alea de zici ca urmeaza sa le fumeze sau ceva! 

  Balamucul e cam asa: 

fericire de mini-gradinar

ze rosii

zmeura, mica, acrisoara dar super aromata

yesss

tarlaua de nuferi zisa si iaz

rozmarin

capsuni

mure

vand menta! anyone?

patrunjelu'

si leusteanu'


copil cu roaba

LOVE

   Multi nuferi va doresc!