sâmbătă, 31 mai 2014

Prima tura de 2 Mai. Prima tura la Petya!

  Normal ca am plecat intai sa venim inapoi in aceeasi zi, apoi sa venim inapoi a doua zi, dupa care am stat inca o noapte pentru ca joi munciram ca la balamuc sa aranjam si terminam si ordonam chestii, corcoatze, lucruri, umbrele. Pentru ca vineri au venit primii clienti. De care mi-e cam mila la ora asta deoarece s-a cam pus pe ploicica azi si la 2 Mai. 

  Am ajuns aseara amandoi acasa dupa ce am lasat copilul semi-inlacrimat cu mama la 2 Mai. Of. Nu vrea sa se desprinda de mine (desi ea a cerut sa ramana acolo!), mi-a zis ca nu vrea sa plec pentru ca eu sunt cea mai buna mamica din lume si citez "tu stii mami sa ai grija de mine". I-am explicat ca si Nana (mama) stie la fel de bine, ca doar uite eu ce mare sunt si Nana m-a crescut. Logica asta a convins-o oarecum. I s-a parut corect. A mai stat acolo fara mine insa mi-a si zis acum ca "eram CU TATI, mai mami!". Deci daca e macar unul din noi in preajma, e ok. Acum insa am plecat pentru prima data in viata ei amandoi de langa ea. Si desi e mare era extrem de trista din cauza asta, aproape ca mi s-a rupt sufletul daca nu mi-ar fi venit s-o troznesc deoarece, dupa cum i-am si spus, eu eram lasata acolo 3-4 luni pe an cu niste matusi perfect indiferente la nevoile mele de om mic. Nici macar cu bunica-mea, ca aia era prea ocupata sa viziteze neamurile din SUA decat sa vada de nepoata-sa. Iar nepoata-sa n-o avea decat pe ma-sa ca taxu' nu exista. Deci era cam complicat. 

  Dar iata ca si daca stai cu ma-ta toata viata ta tot e complicat sa o lasi sa plece de langa tine pret de 4-5 zile cat dureaza pana ma intorc. Asa ca ajung la concluzia ca oricum o dai tot ca un cacat iese iar copiii sunt oricum nemultumiti din principiu :))))) Glumesc, desigur. 

  Ei bine am oarecum invins sa facem ordine la mare. Am pus niste umbrele frumoase pe terasa de sus, am pus acoperis anti-ploaie la casuta copiilor, am una, am alta. Cand zic "am" adica domnu' Albulete. Care s-a cracit si cocosat de cat a tras saracu' doua zile. Cred ca i s-a facut dor de camion, ca atata "vacanta" a avut in astea doua saptamani de l-a luat cu dureri de shale :))) Pupe mama pe el de baiat harnic! 

  La 2 Mai era liniste si frumos. Eu n-am mai fost in luna mai acolo de cand eram extrem de mica. De 1 Mai cocalaresc eu nu "servesc" mers la mare si la manelizare. Nu merci. Las' sa se duca bucurestenii linistiti ca asa e moda. Acum era asa frumos, a fost foarte cald si miercuri si joi, apa marii era dubios de calda, nu mi-a venit sa cred ca fac baie cu fi-mea in luna mai. Cu balaceala si toate cele! Apa era linistita si limpedeeeeee, cam cum e in alte tari la alte mari. Din pacate marea noastra nu prea e politicoasa cu bietii turisti. Ea e frumoasa si limpede in primavara, cand vin turistii incepe si scoate alge, da din valuri, face numa' prostii! 

  Satul era gol-golut. Plaja goala si frumoasa. Curtea verde si plina de flori. Din fericire Petya a deschis la ora asta asa ca ne-am dus calare pe ei cu catel cu purcel si-am mancat extraordinar de bine ca de obicei. Preturile sunt cam aceleasi de anul trecut, doar icrele si palinca au cate un leutz in plus la portie. In rest in toata partea asta de sat pana in centru nu era nimic! 

  Inteleg ca Dinamo era deschis ca el asa e mereu insa n-am apucat sa ajung acolo. Cand o sa ma duc o sa merg sa mananc si sa fac poze cu preturi si tot la toti cei care mai au carciuma in sat. Anul trecut am fost injurata ca mi-am zis parerea, ba chiar si acuzata ca primesc foloase necuvenite de la bietul Petya. Nu primesc domle nimic, doar ca atunci cand vad o mancare buna si bine facuta tin mortis sa anunt lumea. Am eu ambitia asta. Poate din cauza ca in tara asta nu prea exista oameni care sa stie sa gateasca bine. Drept pentru care nici clienti care sa stie sa aprecieze o mancare bine facuta. E normal ca daca la tine acasa tu faci cartofi prajiti in acelasi ulei de 365 de ori sa nu stii care e diferenta intre un ulei ars-ranced si unul proaspat. Deh... am eu pretentii prea mari!

  Si acum niste pozeee! Cu ce sa incep? Casa, curtea, marea sau mancarea? :)))))) 

causta copiilor pe cand era in proces de curatare, montat acoperis, etc. n-am apucat sa fac poze dupa :)

noile achizitii...I love them!

floricele in roaba si alei de piatra de la mare

gura leului

macii









  Si acuuuum mancarea lui Petya, de fapt a Alinei, sotia lui. Fata asta gateste cu un drag si cu o pasiune pentru mancare pe care doar la mine am mai intalnit-o! :D 

intai "medicamentele" din partea casei, palinca de la un nene de la Oradea

midii pane

ceafa cu mamaliga si mujdei

saramura de sardine, pretul e la suta de grame, poti cere cat vrei! nu iti baga pe gat portii din capul lor! normal ca Albuletele a cerut 400 de grame :))))

cele mai bune icre din lume!

ciorba de peste. culmea, cu mult peste! 

sarmalute in foi de vitza, au fost FENOMENALE!

si evident ceatal cu mamaliga si mujdei...bunnnn!!!

  Cam asta a fost pe tura asta. De saptamana viitoare ma mut si eu acolo asa ca o sa transmit starea vremii live :))) Daca va paste vreun gand de vacante la 2 Mai ne gasiti pe site-ul Casei, pe contul de FB al Casei sau pe la mine pe aici. V-am pupat! Ma duc sa mai fac patrujdoo de chestii de mancare, maine dimi la ora 4 sotul din dotare se intoarce in Elvetia. 


miercuri, 28 mai 2014

Noaptea dinainte

  De cand ma stiu nu pot adormi in noaptea dinainte de a pleca la 2 Mai. Poate pentru ca am fost dusa cand eram foarte mica fie cu trenul care pleca la ora 12 noaptea din Ploiesti, fie cu cate o masina-horror-inghesuiala-vietzii pe la un 4 sau 5 dimineata. Altfel ne prindea caldura pe drum si cum babele si mosii familiei credeau ca exista "curent" nu se putea merge cu geam deschis. Deci scularea inainte de adormire cum ar veni. 

  Cand imi zici "drum la 2 Mai" nu mai dorm. Imi aduc aminte perfect si excitatia ideii ca mergem si o sa vad marea, o sa pun picioarele pe nisip si toata viata mea o sa capete sens. Mirosul marii cand scoteam capul pe geam pe la Eforie unde se si zareste un coltz de mare de pe sosea... si in ziua de azi deschid geamul acolo, chiar daca am aer conditionat in masina. Iar cand masina ajunge in 2 Mai sunt ca un catzel cu limba scoasa, calare pe geam chiuind. Dar cu o noapte inainte nu dorm. Deloc. 

  Imi miroase a tren. A Gara de Sud, a sine, a mizerie si a asfalt incins. Imi miroase a somn. A somnul ala de ti-e rau de somn, iti vine sa vomiti de somn. Mereu ma gandesc ca traiesc intr-o epoca minunata, nu a trebuit sa-mi scol copilul din pat si sa-l duc la gara la ora 12 noaptea ca apoi trenul sa faca 9 ore pana la Mangalia. Asa facea cand aveam eu 7 ani ca ea. Azi face 7 ore jumate! :))))))))))) 30 de ani mai tarziu au reusit sa faca "doar" sapte ore juma un tren cale de 350 de km. 

  Imi miroase a mare. Visez ca ajung acolo, ca pun piciorul in apa recisoara de iunie si ca ma uit la covorul de apa frumoasa. Si ca simt ca o sa fie bine orice ar fi. Si acum o vad pe Mara cum trepideaza. Doar ca ea acum doarme, e tarziu, e ora la care ar fi plecat personalul Ploiesti-Mangalia acu' 30 de ani. Ea doarme. Ea o sa plece maine cu noi doi pe langa ea, cu multe bagaje si cu un congelator de carne pregatita de mine in pachetele mici-mici ca pentru ea. De cate ori ma duc la 2 Mai intru in isteria "n-am de mancare". Cele mai crunte momente de foame din viata vietilor mele le-am avut acolo, in verile in care stateam pe mana rudelor care ma hraneau cu loboda. 

  Am luat azi spre 10 kilograme de diverse carnuri gandindu-ma la ea, la cele 3 luni care urmeaza si in care n-o sa avem masina de dus la Mangalia. Am luat azi mancare cat pentru de azi pana in septembrie. Am facut iar mii de bagaje, am cumparat iar mii de lucruri pentru Casuta de pe Malul Marii. Plecam iar cu un camion plin de ma rog sa nu ploua maine ca sa ne inmoaie chestiile din bena descoperita. Marea relocare de vara incepe maine cand ne ducem cu bagaje si lasam copilul acolo. Noi doi ne intoarcem ca eu sa apuc sa-l trimit pe om inapoi la Elvetia cu un geamantan de mancare duminica cand pleaca. Si ca eu sa ma prezint ca o duamna tot duminica la nunta unuia dintre cei mai buni prieteni pe care mi i-a scos viata in cale pe lumea asta. 

  Deci in noaptea asta nu dorm. Ma duc sa mai adun niste tzoale sa mai indes in niste papornitze. Ceea ce va doresc si voua! 

duminică, 25 mai 2014

Stai jos, vaco!

  De obicei imi cer scuze dinainte cand urmeaza sa troznesc sentimente de oameni firavi la suflet si la minte. Bag un disclaimer d-ala, zic o duda, o dau pe "moale", doar-doar nu m-or scuipa anonimii cu flegmele bine plasate din plamani. Azi nu. Azi vreau sa spun ca orice femeie care merge la o toaleta publica, fie ea de restaurant, gara, scoala, parc si nu se aseaza jos pe colac dar se urca degraba cu picioarele pe colac si apoi se pisa pe jos, pe colac, pe langa veceu... e o vaca. Nu stiu ce am cu vaca, poate doar faptul ca o vaca face pipi din picioare cu un jet puternic ne-directionat corect catre nimic (am vazut eu la mamaia lu' Marse la tzara cum face vaca pipi!), poate doar asta ma face sa spun: doamnelor, sunteti niste vaci!

  Vaca saraca face unde trebuie. Voi nu. Vaca nu are "veceu" adica W.C. care vine de la "water closed" din engleza aia pe care cu toatele pretindeti ca o rumegati de fiecare data cand va dati pe feisbuci si alte asemenea. Ei, ca sa stiti, vine de la "inchis cu apa", adica ca cum ar veni (sper ca stim cu totii ca exprimarea e voit cacofonistica!) canalizarea cand s-a facut ea de muuuult, de foarte mult timp in alte tari, alea vorbitoare de uater-clozer. Pe cand mamaia noastra se pisa in fundu' gradinii precum vaca. Ma rog, mamaia avea si ea un "veceu" si stia sa-l foloseasca, ca nu era tampita precum niste duamne parfumate din ziua de azi. 

  De unde agitatia mea? Apoi m-am dus la restaurant. Am fost azi cale de trei bibani la gratar la restaurantul nostru de suflet din Ploiesti. La care ne-am tot dus la toaleta. Toaleta extrem de civilizata! Oamenii astia se dau peste cap ca totul sa fie foarte frumos la baie la doamne. Nu lipseste niciodata nici hartia igienica, nici sapunul de maini, nici servetele de sters! Jur! Totul e spotless, in toaleta miroase frumos, e curat, e tot ce vrei. Daca toata lumea s-ar aseza pe toaleta sa faca pipi baia nu ar trebui spalata decat odata pe saptamana. Daaaaaar... vacile fac din picioare!

  Eu mi-am invatat copilul de gen feminin (deocamdata doar d-asta am) ca la baie ne ASEZAM pe toaleta. Nu, vaco, nu ne urcam cu picioarele pe colac! Nici pe vasul de toaleta! Pentru ca daca facem asta o sa ne pisam pe jos. Pe veceu si pe langa. Nu suntem in cretacic! Am aflat, intre timp, ca nu poti sa "iei" nici un fel de "boala" doar pentru ca te asezi frumos pe o toaleta pe care in prealabil poti pune hartie igienica, ca nu te-o fi fatat ma-ta in staul sa nu stii ce e aia! Vaco! Nu te pisi pe LANGA! Mi-a zis Mara intr-o zi oripilata ca si la scoala a gasit toaleta plina de urme de noroi, ea a avut mintea sa ridice colacul cu noroi, sa puna hartie pe vas si sa se ASEZE. Sa faca pipi asa cum face orice femeie cu minte in cap. Da' e bine ca noi duamnele radem de barbatii care se pisha in mod constant pe langa buda. Aia, alta natie de idioti penibili, cei care n-au aflat ca, maica, daca n-ai tzinta...STAI JOS, VACO! Sau boule, dupa caz. 

  Nu exista nene loc in tara asta unde sa mergi si sa zici iaca, o toaleta curata. Azi la restaurant a fost curata pana cand au intrat niste duamne foarte parfumate acolo. Cand ne-am dus noi din nou, era pipi pe colac si pe jos. Pe care eu l-am sters ca sa nu-mi  intre in papuci. Cat sa fii de VACA, subliniez, VACA, sa nu STERGI daca ti-ai ridicat tu curu' ala mare din locul unde n-ai facut pipi cum trebuie si vezi ca ai facut pe langa? Cam cata nesimtire sa fie in tine? Aaaa, nu esti la tine acasa, da? De aia? Hmmm, sau poate ca nu. Poate ca tu cum lasi in urma ta baia publica,  la restaurant sau in camera de la hotel, poate tu aia esti si atata poti intr-ale igienei personale. Vaco! 

miercuri, 21 mai 2014

Cele doua saptamani

  Cele doua saptamani in care el e acasa sunt marcate de isterie. Intai isteria ca vine. Aoleu, vine, sa ne pregatim, sa luam mancare, sa facem, sa dregem. Nu stiu exact ce, nu e ca si cand as muta mobile in vederea venirii lui. Apoi asteptarea din ziua aia. In ziua aia Mara e ca o capritza saltareatza. Ma intreaba, fara exagerare, din cinci in cinci minute cand ajunge tati, unde e si cat mai are. 

  Apoi intra pe usa tati si ea sare, eu sar, el ne pupa, noi il tabaram mai ceva ca hoardele tatarasti. Dupa ce ne tragem oleaca sufletul, mancam, bem, ne veselim... Incep treburile. Tre' sa ma duc sa fac aia, aia, aia, aia...poate si aia. Tre' sa luam aia, aia, aialalta ca sigur mor daca n-o iau, aia, aia, aia...si poate si aia! Tre' sa cautam (prin casa, pe la tara, prin masini, prin alte case) aia, aia, aia, cablul de la AIA care imi trebuie sigur, mor daca n-am, fir-ar al dracu' unde p#$%$ l-oi fi pus, tu stii, arata-mi tu!!!, aia, aia, aia, aia, aia, sosete, aia, aia, aia, poate si aia!

  Apoi trebuie sa mergem. Sa luam, sa facem, sa rezolvam, sa mutam, sa schimbam, sa futem si ras-futem obiecte, oameni, lucruri si locuri. Si inca un drac peste. Totul e ca un fel de iures, eu simt ca obosesc de cand clipesc dimineata sa deschid ochii si imi aduc aminte ca aia, aia, aia, aia si poate si AIA nu-s rezolvate, facute, fierte, cumparate, aduse, gasite si impletite. Alergam ca disperatii. Si normal, ca in orice moment in care te dai de ceasul mortii, timpul zboara, zilele se duc una dupa alta si apoi ajungem la ziua in care el tre' sa plece. Si in care eu gatesc aia, aia, aia, aia si poate si aia ca stiu ca-i place... impachetez o valiza intreaga de mancare, chestii, lucruri, am mereu impresia ca uit ceva si evident ca intotdeauna ceva se uita intr-unul sau altul din locuri. Si uite asa mai trec doua saptamani si el pleaca iar si apoi mai trec sase saptamani si el vine iar si acum toate aceste saptamani zboara undeva intre isteria de "vine tati" si aia de "tre sa luam AIA", incheiata cu "pleaca tati", urmata de isteriile zilnice produse de copil creierului meu batran si obosit. 

  Ce vroiam sa zic? Nu mai stiu, am uitat! Azi am fost pe o caldura sinistra in patru hipermarketuri d-alea de bricolisti, ura vietii mele, voma creierului meu. Daca vrei sa ma omori cu zile, ma duci intr-un Brico, Bau, Dede si alte d-astea pline de "specialisti" si "mesteri". In patru am fost azi. Cautand de berleuzi marchize pentru terasa de la 2 Mai. Cuvantul "marchiza" i-a incurcat teribil pe destui functionari-specialisti intr-ale bricolatului. Deh, greu. 

  Asadar si prin urmare... cele doua saptamani sunt un iures, o invarteala, o tornada de lucruri, oameni, locuri, obiecte si sentimente. Da-s ale noastre si le iubim. Crampeie si franturi, fericire si bucurie, alergaturi si distractii, prieteni si treburi. De toate. Aia, aia, aia... si poate si AIA!


sâmbătă, 17 mai 2014

35. El.

  Pentru ca e asa cum e. Pentru ca ne iubim. Pentru ca s-a enervat de dimineata din cauza ca cineva ma chinuia din nou si m-a vazut ca plang. Pentru ca m-a ajutat sa fiu cine sunt. Pentru ca il iubesc de mor. Pentru ca prietenii au venit sa fie cu noi din alte orase ca sa il serbam. 

  Pentru ca 35 de ani. Si pentru ca...



cornutele Taur si Berbec!


uita-te la mami ca iti face pozaaa!

acolo!

aham!





si Pila si Tighi!

doaaaa! 

te ubec, ma!

cine, ma, io?

foto by Gabi! love it!

  La multi ani, iubitule! El doarme acum, post petrecere, Mara la fel... a fost o zi lunga si tare, tare frumoasa cu prieteni buni si minunati care au batut cale lunga sa ajunga la noi. Multumim din suflet!

joi, 15 mai 2014

Cand jucariile tale devin ale copilului tau

  E o senzatie de ireal. Eu am avut pastrate din fericire cateva chestii din copilaria mea, lucruri aduse toate din alte tari indepartate, de peste oceanul cel mare unde traieste fratele mamei mele de cand m-am nascut eu. Cand a fost in vizita acolo mama mi-a adus doi ursi panda, un rucsac si unul mic de plus. Acum am spalat rucsacul pandos care are bretele-din-picioare ca si cand ar fi un ursulet panda care se tine in carca ta cu maini si picioare. E foarte dragut iar in burta lui incap cam doua mere sub fermoarul ala. 

  Dar a fost primul rucsac pe care l-am avut. Tin minte cum mergeam cu el mandra prin oras si tin minte cum se minuna lumea. Erau niste vremuri sinistre in care asemenea obiecte erau privite ca si cand ar fi fost de aur. Pentru mine era de aur pentru ca mi-l adusese mama. Mai am un bebelus-papusa care are o moaca si marime fix de bebe de te sperii cand il vezi. Juri ca e copil. Imi dorisem "bebe chel" luni de zile, gasise mama unul romanesc cam nasparliu asa dar cand a venit bunica-mea cu bebele asta din America... pfoaiiiii. Avea un motoras de plangea si se misca asa exact ca un bebe suparat. E acum aruncat prin jucariile Marei. De cate ori il ia in brate ma intreaba cu nesatz: "asta a fost al tau, nu, mami?". Ii raspund pentru a mia oara ca da, il ia in brate si fuge cu el. 

   In seara asta dansa pe muzica unui maimutzoi de plus. I-am zis ca o sa ii aduc de la tzara casetofonul meu cu cd si radio pe care mi l-a adus unchi-miu cand aveam vreo 15 ani. Cu cd-urile mele. Si cu casetele, ca le am si pe alea, le-am tot mutat din casa in casa, am carat de ele cum cara omul de amintirile lui oricat de grele sau masive ar fi. S-a bucurat ataaaaaat de mult de am ramas masca. Sa fie al ei pentru ca a fost al meu. Sa ii dea muzica mea pentru ca ea e a mea. Si pentru ca ii puneam Mozart in casti pe burta cand eram gravida iar ea se indura si se culca subit, nici nu mai sughita sa zgaltzaie patul cu mine. Adormea si puteam sa respir. Muzica simfonica o adoarme si acum :)))) Opera o ingrozeste ca si pe mine dealtfel. Ii plac chestiile zbantzuite, cred ca Elvis o sa fie preferatul ei. O sa vedem. N-am agresat-o cu "muzica mea" pana acum. Am lasat-o sa ceara ea, sa vad ce vrea. 

  Dintre toti si toate il recunoaste pe Dan Teodorescu cu al lui Taxi. De cand a auzit prima data melodia "Cele doua cuvinte", aia cu te iubesc, a ramas fascinata. Noi ne spunem mereu de multe ori pe zi ca ne iubim. Cu glas tare. Si eu cu Marius si ea noua si noi ei. Avea 1 an si o luna cand l-a pupat pe Marius in mod voit si adevarat cu un mare tzonc plasat pe obrazul lui. Avea 1 an si jumatate cand a spus prima data "ubecic, mami". Nu trec cateva ore din zi fara ca ea sa vina sa ma pupe, sa ma ia in brate si sa imi zica ca "vreau o imbratisare din aia buna de mami-a-mea". Vine mereu buluc peste mine in orice camera (inclusiv aia cu veceu!) ca sa imi declare ca ma iubeste in modul strigatura-de-nunta. Si daca nu-i raspund imediat ca si eu o iubesc pe ea, sta si asteapta pana-i spun. Asa ca vocea lui Dan Teodorescu (care e o voce deosebita) i-a ramas in cap. M-am pomenit ca-mi zice apoi si la alte melodii ca il recunoaste. Asa ca trebuie sa fac rost de cd-uri cu Taxi :) Ca sa fie pe langa cele cu Beatles, Cezaria Evora, Tracy Chapman, Louis Armstrong, Compay Segundo, Pheonix, The Doors si multe, multe alte cd-uri si casete pe care le am. Sunt curioasa, o mai merge Sony-ul meu? Dar casetele? 

  Am una cu Laura Pausini de pe cand imi cunosteam io sotul. Timpuri imemoriabile, maica! Acu' 17 ani. Pe cand Mara era un gand infipt bine in mintea noastra. Ne iubeam mult si nu stiam unde o sa ajungem, nu stiam daca o sa ajungem, nu stiam cat de departe o sa ajungem si cata muzica o sa ne duca acolo. Aveam 18 ani. 

vineri, 9 mai 2014

Un an la Mosia Bunicilor. Si-o zi.

  Pentru ca pe 7 mai s-a implinit un an de cand am dus-o pe bunica mea la centrul de rezidenta asistata Mosia Bunicilor am decis sa merg in ziua aia cu Mara la Nuci, la Mosie si sa ramanem peste noapte acolo intr-o mini excursie. La Mosie poti face asta, totul este ca un hotel, ti se da o camera cu baie si cu tot ce iti trebuie. Aseara pe la 8 si ceva am ajuns inapoi acasa foarte obosite (Mara a alergat pe pajiste doua zile practic in continuu) si foarte incantate de tot ce am trait acolo.

  Rar mi se intampla sa nu-mi gasesc cuvinte suficiente sau sa simt ca am capul atat de plin si ca sunt atat de coplesita de o traire incat sa nu o pot reda repede in scris. N-am putut aseara. Eram si sunt coplesita de cat de frumos se poate face o treaba delicata. Nu stiam cum va fi sa stam acolo noaptea, aveam emotii. Experienta insa a fost una care schimba rotile din creier foarte mult. 

  Noi romanii avem o mentalitate cretina despre batrani si "azile". Poate pentru ca azilele comuniste (care exista si azi in majoritatea cazurilor chiar si in privat) ne-au facut sa intoarcem capul scarbiti la auzul acestui cuvant. In Romania nu exista "cultul batranului", nu mai exista demult respect pentru oamenii in varsta, respect real nu fals. E normal. Atata vreme cat sistemul ii arunca la gunoi in secunda in care nu-i mai poate folosi ca forta de munca... e normal ca intreaga societate sa fie scarbita de batrani. Si inspaimantata de bolile batranetii. Dintr-un egoism feroce cu care ne nastem nu putem privi un om cu Altzheimer dincolo de noi. De mine. De "aoleu Doamne, sa nu ajung asa, vai cat de groaznic!". Ne gandim la noi si nu-l vedem pe omul din fata noastra. Nu ne intereseaza el, ne e frica pentru noi. 

  Intr-o tara in care nici macar copiii nu sunt suficient de ingrijiti inca de la nastere, in care sistemul nu face nimic nici pentru copii nici pentru angajati nici pentru nimeni... nu e de mirare ca avem mentalitatea lui "azil=abandon". Si nu e de mirare ca pana si cei care gasesc un loc ca cel de la Nuci, in marea lor majoritate nu vin sa-si viziteze rudele de acolo nici des si nici pe perioade mai lungi. De exemplu sa stea peste noapte. Si mie mi-a fost "cumva", spun cu mana pe inima pentru ca n-am de ce sa mint. Mai ales ducandu-ma cu copilul meu acolo, evident ca m-am gandit ca poate intra careva peste noi prin camera (nu stiam ca pot primi o cheie si nici n-am mai stat sa intreb), m-am gandit ca poate cuiva i se va face rau si Mara va vedea din nou ca "batraneii" (asa le zice ea) sunt bolnavi. Ea stie de cand era Nora aici, a vazut multe pentru ca n-am avut cum sa o feresc chiar de tot ce s-a intamplat la noi in casa. Eu am prelucrat-o, i-am adus aminte ca domnii si doamnele de acolo au probleme, unii sunt bolnavi la trup altii la cap, i-am zis si ca s-ar putea sa vina careva pe la noi prin camera inclusiv noaptea, sa nu se sperie ca eu sunt acolo si nu e nici o problema. N-a fost cazul, nu s-a intamplat nimic. 

  Stand doua zile acolo am realizat ceva ce nu poti realiza cand mergi doar doua-trei ore in vizite scurte. Am realizat cata munca depun oamenii de acolo pentru fiecare om in parte. Si-s destui oameni. Practic Mosia Bunicilor e ca un stup de albine de dimineata de la 7 pana seara la 9 cand toti se duc pe la culcare. Nu prea vezi pe nimeni stand pentru ca n-au cand. Doar la masa. Am explicat mai pe larg o zi in fotografii pe contul de FB al Mosiei. Il gasiti aici. Tineti minte pagina asta. Voi cei care aveti azi bunici sau parinti in viata si sanatosi aflati de la mine ca maine s-ar putea sa nu mai fie asa. Pe mine caderea Norei m-a lovit ca trenul, nimeni nu se astepta la nimic. Mai toti oamenii care fac un atac cerebral il fac buni-zdraveni. Hai sa nu ne mai gandim ca "noua nu ni se poate intampla" si sa ne orientam un pic sa schimbam o mentalitate si sa facem cunoscut un loc care merita asta. Eu mi-am propus sa fac asta. De ce? Pai pentru ca un copil care duce o viata grea e compatimit. Un tanar care e bolnav e ajutat de toti din jur. Un bratran care se imbolnaveste e o "povara". Batranii mor cu zile in aceasta tara! Din cauza medicilor care se uita la anul nasterii, din cauza ignorantei familiilor, din cauza scarbei pe care oamenii o au pentru un adult care face pe el. 

  Ei bine, un batran dus la Mosie infloreste. Un an mai tarziu, dusa acolo dupa un mini-atac cerebral si o spitalizare scurta la Neurologie in urma careia a ramas fara pic de putere... un an mai tarziu ea e asa:

juca fotbal cu Mara!

  Bastonul ala il tine mai mult asa de fason, nu ii mai trebuie de fapt dar cand merge afara la plimbare il ia cu ea si mai mult il taraste pe jos asa ca pe un catzel dus spanzurat de o lesa :)))) Se simte bine acolo, a luat in greutate 5 kilograme, ceea ce e fantastic! In doi ani aici n-a luat un gram desi manca la fel de mult sau de bine. Si da, la Mosie mancarea e la fel de buna, multa si bine facuta cu simt de raspundere. Fara prajeli, grasimi, margarine, porcarii. Desi batranii sunt "mofturosi" Mariana Melinger se da peste cap sa le creeze meniuri cat mai sanatoase si mai corecte nutritional pentru nevoile lor. Nora a prins putere, imi arata ieri ca la inceput nu putea apasa pe butonul de la bazinul de la toaleta (mi-e greu si mie, Mara nu a putut cam deloc, e un sistem nasol) si ca la inceput apasa cu coada de la peria de la veceu, dar asta nu mi-a zis niciodata :)))) Acum poate cu mana ei, merge zilnic si se plimba, face gimnastica, merge pe bicicleta cand poate. Cand nu nu. 

  Am mancat bine de tot acolo. Si cu pofta. E un aer curat cu miros de plante si flori... cu gazon proaspat tuns care miroase de-ti uiti sufletul prin nori. Mara cum a ajuns s-a descaltat si a inceput sa alerge pe iarba desculta. S-a distrat din nou cu copiii unuia din angajati cu care se imprietenise de Paste. Cand i-a vazut venind a tipat din toti bojocii: "prieteni draaaaagi, ati veniiiiiiiiiiit!". Dupa care s-au pus pe alergat si s-au mai oprit seara. Tatal lor a fost parasit de sotie. Femeia a disparut nu se stie unde si si-a abandonat cei 3 copii. Tatal ii are in grija si munceste la Mosie asa cum poate el si din tot sufletul. Am urmarit zilele astea toti angajatii cu ochiul meu de spion. Stiu sigur pe care n-o sa ii mai vad acolo la viitoarea vizita! Mariana ii zboara imediat pe cei care sunt porci. Pentru ca, din pacate, ea nu prea are cu cine lucra in aceasta tara. N-ai cu cine. Romanul pana nu fura nu se simte bine. Si "furat" se considera si lenea. Si mai ales, MAI ALES, lipsa de respect pentru bunicii de acolo. Daca un angajat vorbeste urat sau cumva cu vreun batran a doua zi nu mai are job. Exact asa cum ar trebui sa fie de fapt in orice afacere care implica oameni. Pentru ca aia sunt oameni, sunt fragili, nu-s saci cu cartofi...

  Cand le vezi pe fetele alea cum ii manevreaza, cu cata rabdare, cu cat drag vorbesc cu ei. Sunt fete simple, de la tzara, sunt oameni cu 3-4 clase dar care stiu sa fie oameni. "Hai iubita mea, hopa, hai incet sa ne ridicam". Daca n-ai capacitatea de a te atasa in mod real de bunicii Mosiei n-ai ce sa cauti acolo. Ma uitam cum dansa managerul cu o doamna pe care o stie pasionata de muzica si dans cand i-au adus Norei tortul. Da, i-au facut tort si i-au cantat cu totii "la multi ani" iar Aurel "domnu' manager" dansa vals cu doamna aia ca si cand ar fi dansat cu bunica-sa la nunta. Mai tarziu a pus rock-n-roll in boxe special pentru aceeasi doamna care era un pic bulversata pentru ca nu mai stia nici cine e nici cum sa ajunga la ea acasa-in camera-etc. Imediat doamna a inceput sa danseze si era fericita. Despre asta e vorba. Despre atentie. Despre dragoste. Despre atasament, ca tot e asta un cuvant foarte la moda in zilele noastre dar legat doar de copii. 

Aurel, ingerul pazitor al bunicilor

  Cei care sunt facuti pentru asta se vad cu ochiul liber. Ii vezi cum le zambesc, cum ii iubesc pe bunici. Iar bunicii iti spun "uite, ea e FATA MEA", adica ea e fata care ma ajuta pe mine de obicei si pe care eu o plac mai mult. Personalul lucreaza in ture nu stiu exact cum dar batranii isi asteapta fiecare "fata" sau "baiatul" lui. Si mai mult, cand Mariana Melinger merge in Israel sa-si vada familia cate o saptamana toti bunicii o asteapta inapoi si li se pare o vesnicie pana se intoarce Ea. Ea care tine in mana o familie. Intai pe a ei cea apropiata, apoi familia de la Nuci. Toti o asteapta si o cauta pentru ca stiu sigur ca daca e ea acolo atunci totul va fi bine. Chiar si cei care sunt pierduti in lumea Altzheimerului (cum e si mama Ei) stiu cine e Ea intr-un fel instinctiv, isi aduc aminte cumva ca Ea e centrul de echilibru din lumea lor care se invarte prea repede pentru ei. 

  Poate pare ciudat sa mergi sa dormi "la azil". Sa stai acolo doua zile. Poate parea trist sau deprimant. O singura data am lacrimat in astea doua zile si atunci era pentru ca radeam cu lacrimi de o batranica. Era atat de caraghioasa incat toata lumea radea in hohote inclusiv ea. Am ras mult de tot in astea doua zile. Toata lumea rade firesc acolo. Nu e nici o "rusine" sa razi cand oamenii sunt caraghiosi chiar daca ei sunt caraghiosi din cauza ca-s bolnavi de Altzheimer sau ca sunt caraghiosi pentru ca nu le merge juma' de corp si merg foarte amuzant. Si EI rad! Si faptul ca li se da "voie" sa rada, faptul ca totul acolo e firesc, natural si amuzant ii ajuta sa se simta bine, normali, in largul lor. Adica exact asa cum ma simt eu, tu sau oricare dintre noi. Si noi radem de noi cand facem vreo tampenie...si ei rad de ei cand nu mai nimeresc sa ajunga inapoi in camera. Si leaga prietenii trainice, sunt exact ca niste copii mici si veseli, doar ca-s mari. Exact ca si copiii, uneori plang. 

  S-au bucurat enorm vazand-o pe Mara cum tzopaie printre ei de colo colo toata ziua. Cei care nu aveau mintea corecta ma tot intrebau al cui e copilul asta frumos si cine sunt eu. Cea mai funny chestie a fost cand o doamna cu Altzheimer era profund ingrijorata pentru ca ea credea ca eu sunt o "colega" de-a ei si cum eu eram in maieu ea ii zicea uneia dintre fete sa aibe grija de mine ca o sa racesc :)))) acolo fiind o caldura teribila pentru ca lor le e frig mereu!  

  Le ziceam cine e Mara, cine-s eu... si peste cinci minute ma intrebau iar. Pana cand n-au mai intrebat pentru ca au reusit sa tina in minte macar un pic ca e un pui de om pe acolo. Cred sincer ca cei care vor sa faca acte de caritate si alte gesturi din astea ar trebui sa isi ia copiii de mana si sa mearga cateva ore la Nuci. E un act de caritate sa-ti inveti copilul ca bunicii lumii sunt pretiosi. Si sa-i arati o "curte" cat zece parcuri aflata la 30 de km de Bucuresti. Sa ia o gura de aer curat si sa zambeasca din suflet unor bunici frumosi si blanzi. Care mereu iti zambesc ca si cand te cunosc de o viata. Pentru ca ei chiar te cunosc de o viata. Esti fiica sau sora lor. Esti mama sau prietena lor. Esti copilul lor pe care stiu ca-l au dar nu stiu nici unde e si nici cum il cheama. Esti un om din familia lor. 







marți, 6 mai 2014

Maiestria specialistului

  Povesteam mai demult despre maiestria tertzului lu' Romtelecom. Intotdeauna am fost uluita de "specialistii" care populeaza diversele meserii din tara asta. Daca e sa ii intrebi ceva li se umfla pardon testiculele cat baloanele de la balci. Si incep sa-ti explice. In principal ca esti bou. Dupa aia de ce esti bou. Si ca esti oricum idiot si nu stii cam nimic si doamne-apara-si-pazeste cum oi nimeri sa mergi in doo picioare pe strada de tampit ce esti. Pun o moaca asa ca si cand le vine sa te asculte cu urechea pe piept sa vada daca tu chiar esti viu si ai trait pan' la varsta asta nestiind nimic despre "meseria" lor. 

  Totul ar fi minunat daca "specialistii" sulii ar si sti o meserie. Nu ca sotul meu care stie fo' cinci, fara nicio exagerare de nici un fel. Nu ca el. Ca el sunt putini pe lumea asta. Nu nene, sa o stie pe aia cu care se lauda si din care eventual si traiesc. Doar pe aia. Sa o stie. Daca e "reparator-desfacator de suruburi de butoi de varza" apoi sa stie sa repare si desfaca surubu' de butoi de varza (da, stiu ca nu exista asa ceva, nu sariti) si cu ochii inchisi. Si mai mult, daca nu stie, sa mai intrebe si pe altii! Ca poate invata ma gandesc... Nuuuu. In Romania daca chemi un instalator sa "repare" ceva poti sa fii sigur ca tragi apa la buda o saptamana cu pet-ul de doi litri umplut de la vecini. 

  Dar divaghez. Ma dusei ieri... ma duseeeeei sa treeec la Oltuuu'. Mnu. Ma dusei pana peste strada sa iau un "perlator" d-ala pentru bateria de la chiuveta. Se bulise cel din bucatarie de am facut trei zile dus de pe ochi pe papuci de cate ori spalam o cana. Il scot frumos si zic, io femeie prevazatoare, ia sa-l iau cu mine ca precis imi da ala altceva. Ca daca intri muiere singura in magazin de instalatii poa' sa iti dea aia orice ca te cred tampita. Iau piesa si ma gandesc sa iau chiar doua sa schimb si la baie. Ma duc fromos, intru, dau buna-ziua ca asa m-a invatat mama. La casa o doamna cumpara ceva. Magazinul asta e asa ca un fel de... e ca un talcioc doar ca e in casa. Deci oamenii sunt mult prea "specialisti" ca sa puna marfa pe niste rafturi, cumva. E asa aruncat totul de colo colo. Doar suruburile in niste cutii ca presupun ca au incercat sa le tina si pe alea aruncate pe jos si le-a fost oleaca greu. 

  Vine patronu', instalatoru' sef cu ochelarii pe nas, un nene bine peste cinzeci de primaveri. Ii arat piesa si ii zic ca vreau si eu un d-asta de diametrul ASTA. Probabil cuvantul diametru l-a incurcat. Deasemenea l-a incurcat si felul in care era pus filetul pe piesa, se pare ca asta l-a insultat pentru ca vorbea singur. Se duce, ia un d-ala, il pune peste piesa mea, inchide un ochi, se uita si face "cred ca asta e". Imi da doua. Ma uit la ele, ma uit la piesa mea si imi zic in gand: nup, gaura nu e corecta. Adica bre, barem la gauri s-o pricepe si muierea. Si n-am inchis un ochi ca de obicei vad mai bine cu amandoi si am zis sa folosesc acest feature pe care mi l-a dat mama natura. Ma uit eu asa, zic sunteti sigur ca e diametrul corect? El ma repede "da duamna, asta e, ce naiba nu stiu IO?". Ma uit asa la el, platesc, ma duc acasa. 

  Da, pun ala la chiuveta ca sa constat ca nu, gaura nu e cat trebuie. E mai mica, evident. Mult. Scot capsula din ala nou, montez in ala vechi, ma bucur enorm si ma duc la baie. Unde inteleg de ce se stropsea ala ca e filetu' in alta parte. Ca la una era pe interior, la alta pe exterior ca de ce era sa am doua baterii la fel in casa... care mai era farmecul? Cand il scot pe cel vechi se rupe, il ia dracu', dau sa pun pastila noua, constat ca e mai mare ca gaura! Deci ale dracu' una mai mare una mai mica... Dau si injur birjareste de una singura, vine fi-mea si imi zice "mami, ce bine te pricepi la asta...mai putin ca gresesti mereu!". Noroc ca m-a bufnit rasul. Am invins intr-un final dupa ce am sculptat capsula cu patentu' de mi-a venit rau, da' tot imi venea sa ma duc la nenea ala si sa-i bag un deget in ochi, sa-i arat marimea gaurii dup-aia!

  Azi imi da Emag doua sms-uri sa ma duc sa ridic tableta de la garantie. Luata in noiembrie i s-a bulit imediat cablul de la alimentator. Mi-a fost clar asta, nefiind trepanata. Am facut un test demn de "specialisti" si anume cand miscam cablul in locul ala in care el intra in mufa, uluire, incepea sa incarce. Cand nu-l puneam "in pozitie" nu incarca. Studii superioare, nene! :)))) Ei bine, au trimis-o la "specialistii" de la Bucuresti, care au "reparat-o" si anume i-au schimbat "conectorul de incarcare" adica o piesa din tableta. Cand baietanul de azi mi-a zis diagnosticul am ras si am zis "nu nu". Ia sa o vedem cum se incarca. O pune prostu' la incarcat... asta era unu' cu o privire... el cred ca vazuse calculatoare si cabluri la viata lui doar in timp ce viziona filme porno. Frate avea o privire tampaaaaaa... Da el sa o puna in priza, aia facea fix ca inainte!!! Da' el mandru, vedea ca se incarca si tresarea ca o fata mare in noaptea nuntii: "ahaaaaaaa, merge!". Io radeam, dupa trei secunde aia murea. Ahaaa,  nu merge. I-am zis de 5 ori ca e de la cablul ala. Mnu!

  Il cheama pe "sefu", tipul care o preluase prima data si care arata a jmecheras care a facut ceva calculatoare la viata lui. Incearca si el. Ii zic despre ce cred eu, incearca incarcatorul meu la alta tableta. Si pentru ca a prins secunda aia in care cablul statea, si nu l-a lasat decat o secunda acolo, a vazut tot "ca merge". Intr-un final cand m-a lasat sa vorbesc i-am aratat unde si cum cred eu ca e problema. Cand l-am vazut ca pricepe cumva am tacut. El s-a prins ca am dreptate dar a gasit alt mod de a ataca. "Aaaa, si asta de care a fost (ii zisesem ca am luat-o la Black Friday), d-aia de 100 de lei? Sau de 200?"

  Iooooi am vazut negruuuuuuuu! Zic e de 240, nu ca ar conta. "Vai, ma mir". Zic ce, te miri pentru ca stii ca vindeti gunoaie cu 100 de lei, nu? Ai impresia ca e vreo diferenta intre alea de 100 si astealalte? Stai tu linistit ca nu e, da' d-aia de 100 n-am mai gasit! Si si daca dadeam o suta de lei io zic ca meritam sa mearga naibii ca totusi nu mi-ai dat-o gratis. Iar asta cu 150% mai scumpa a crapat cablul sau ce-o fi crapat in prima luna de folosire! El s-a grabit sa-mi dea dreptate si mi-a zis ca "deoarece defectiunea a fost constatata la bancul de probe" o sa imi dea alta noua. Deci daca nu insistam sa-mi arate ei cum se incarca si plecam acasa veneam maine din nou la garantie. Si nu de alta da' ei au magazinul in capatul orasului. A facut omu' foaie d-aia sa-mi dea una noua, si-a cerut si scuze si acum astept alte doua sms-uri. Pentru ca Emag iti da nu unul ci doua sms-uri identice ca sa vii sa ridici produsul. Asa sunt ei, niste generosi!

luni, 5 mai 2014

duminică, 4 mai 2014

Casa Norei

  Casa Norei  nu mai e a ei de 3 ani. Pe 2 iunie se fac 3 ani de cand a parasit domiciliul cu o ambulanta SMURD. Si nu s-a mai intors acolo decat sa se uite prin jur. N-am mai putut sa o lasam singura pe buna dreptate. Ce n-a fost corect a fost familia ei care dintr-un sentiment gresit inteles n-au dorit sa faca ceva cu casa aia de atunci pana acum, fapt care a lasat sa pluteasca in aer ideea de "casa Norei". Trei ani, o casa a stat fara oameni in ea. Nu ma intrebati de ce, eu nu stiu, nu eu iau deciziile. Eu stiam din ziua unu ca Nora nu se va mai intoarce acasa la ea si poate daca si familia ei ar fi inteles asta casa aia era renovata demult si noi toti am fi trecut poate mai usor prin etapa asta. 

  Dar asa e cand familia decide, asa e cand toti isi iau mainile repede de pe o situatie care striga foc si refuza sa accepta ce se intampla. E simplu sa zici "vai, o sa moara Nora daca ii renovam casa". E mai simplu sa zici asta de la zeci de mii de kilometri decat sa faci ceva. Iar evolutia Norei in toata situatia asta a fost negarea. Ea astepta sa se intoarca la ea acasa. Anul asta s-a apucat mama sa scoata de acolo lucruri. Zeci de mii de corcoatze, de gunoaie, de mizerii, de chestii. S-a muncit femeia de una singura ca la balamuc. Eu nu m-am putut duce. Nu am putut sa dezmembrez casa bunica-mii in care am trait 17 ani din viata si de unde am luat-o pe targa. N-am putut. 

  Pur si simplu ma sugruma ideea asta si mi-am propus sa nu mai merg acolo decat daca arde ceva. Pentru ca in zecile de luni in care ma duceam dupa pensia ei si stateam cu orele in asteptarea postasului eu m-am uitat pe poze. Milioane de fotografii. Mi s-au explicat enorm de multe din acele fotografii. Multe, multe dileme mi s-au rezolvat. Am cotrobait prin toate cotloanele asa cum faceam cand eram mica si cautam lucruri. Timpul e scurt cand il vezi in fotografii. Si cand ai obiceiul sa scrii pe dosul fotografiei data... iaca pericol, zecile de ani se aduna cu repeziciune. Dulapurile Norei erau pline de mistere. Asa au fost dintotdeauna.

  Si acum, in seara asta, treceam prin fata casei Norei cu Mara de mana. Si-a zis copilul ca ea vrea acasa la Nora ca ei ii place sa se joace acolo. A fost primul moment in care i-am zis si explicat ca "casa Norei" nu mai e acolo. Ca s-au scos mobilele si obiectele, ca urmeaza sa o renovam si eventual sa fie inchiriata. S-a oprit pe loc si a inceput sa planga in hohote. M-a intrebat de ce si i-am zis de ce, casa sta goala de 3 ani, e cazul sa fie locuita de cineva. "Daaaar nuuuuuuuuu, aia era casa NOOOOREEEI, si mie imi placea sa ma joc acoloooooooooo". M-a uimit. Am luat-o in brate, am plans si eu, i-am zis ca si mie imi placea sa ma joc acolo si ca imi e foarte greu sa desfac casa aia si sa o dau altcuiva dar ca nu depinde de mine. 

  Si-a sters lacrimile si a plecat mai departe obidita, parca cocosata de povara vestilor. In sapte ani ai ei nu cred ca a fost de sapte ori acolo, insa iubeste casa aia asa cum o iubesc eu, simte energia buna de acolo, aia e chiar o casa in care daca intri ti se face liniste in cap. Doua camere minuscule, o bucatarie cat o farfuirie si o baie cat un dos de muiere. Nedecomandate!