duminică, 31 decembrie 2017

Multumesc, 2017!

  Am mai trecut unul. Mi s-a parut extrem de lung. Cred ca a fost cel mai lung an din viata mea. Motivul e ca mi s-au intamplat atat de multe lucruri, a fost atat de plin de aventuri noi, de oameni noi, de intamplari de tot felul. Am invatat atat de multe in 2017 incat imi vine sa-i zic "multumesc, bai 2017, ai fost awesome, sa mor io!" 

  Acum un an in decembrie lucram la scoala Marei si la pranz si la afterschool. Au fost niste luni pline si destul de grele. Nu ma gandeam insa ca o sa imi foloseasca atat de mult experienta aia. Incepeam sa invat despre sistem si nu imi imaginam unde o sa fiu peste un an. Apoi s-a schimbat anul, m-am linistit si am ramas doar la tura de pranz si vreo trei luni a fost calm in viata mea. In martie insa a inceput tavalugul, am aplicat pentru noul job, l-am primit si am demarat procedura de angajare. La final de martie am mers la saptamana de inductie. 

  De acolo incolo s-au intamplat atat de multe, am cunoscut atatea scoli, atatia oameni, atatia copii, am trait atatea rataciri prin oras ca bezmetica, am schimbat mii si mii de autobuze si trenuri, am alergat de colo colo si am visat noaptea ce am de facut cu copiii ziua. Am trait fiecare caz in parte cu mare intensitate, am trait fiecare training de la primarie cu o uluire incredibila, am inteles cam cum functioneaza sistemul asta si de ce natia asta e unde e. Am inteles indarjirea cu care stiu ei sa munceasca dar si totala relaxare pe care o au in viata privata. Le-am vazut profesionalismul dar uneori si stupizenia absoluta, insa mai presus de toate i-am vazut cum sunt extrem de onesti atunci cand gresesc. Nimeni nu incearca sa se ascunda, sa zica nu, n-am facut eu, e vina aluilalt... nope. 

  Am cunoscut si indragit multi oameni, cu unii m-am si imprietenit nitel, colegul italian care a fost angajat odata cu mine mi-a devenit foarte repede amic. E foarte tanar dar foarte inteligent, vorbeste italiana, engleza, germana si japoneza la doar 25 de ani, isi face masteratul aici la universitate si este o placere sa stai de vorba cu el despre orice. Si cu alte colege am avut ocazia sa ma intalnesc prin scoli si sa stam la povesti si mi-a placut de ele. Cu sefele ne-am socializat in iulie cand am mers la picnicul departamentului si am ramas prosti vazand ditai seful de la Educatie cum ne face noua gratar si ne serveste cu zambetul pe buze. Aici oamenii nu sufera de sefie. N-au sindromul dumnezeirii functiei. Sunt oameni civilizati care se poarta civilizat si te trateaza ca pe egalul lor. 

  Prin iulie ne-am schimbat masina, in august am mers in Franta, in septembrie am inceput scoala si tot in septembrie am inceput tratamentul cu lumina pentru psoriazis. Care a avut succes, sunt cu pielea curata acum insa a fost o calatorie uriasa, lunga si epuizatoare. A durat pana pe 1 decembrie si in ultimele 6-7 saptamani imi venea sa plang si sa vars cand stiam ca e luni, miercuri sau vineri si ca tre' sa merg iar. A fost cumplit de greu sa suport arsurile provocate, frisoanele, pielea care ma manca si ma ardea si ma durea in unele locuri pana la os. Epuizant. A meritat efortul insa m-a lasat stoarsa de puteri, uscata, deshidratata pana la maduva. Practic o smochina bronzata tuci. 

  Prin octombrie l-a apucat pe Marius isteria cu mutatul asa ca am intrat in alt tavalug care s-a incheiat pe 16 decembrie cand am dormit in noua casa, dupa o mutare-fulger. Daca pana atunci fusesem obosita, in ultima saptamana de scoala am crezut ca mor, ceea ce era sa se si intample ulterior pentru ca am facut o criza de tensiune intr-o noapte de mi-am vazut sicriul cu ochii :)))) Asa de proaspata eram de Craciun, ce nu va mai zic... N-a trecut bine si am plecat din nou in Franta pentru ca tocmisem excursie pe cand nu stiam ca il ia pe om nebuneala cu mutatul. Ce sa-i faci, n-ai ce sa-i faci, pleci in Franta si te intorci azi! Faci repede o piftie de curcan si o salata d-aia de beof cu pui si apoi zaci :))))

  Anul asta mi-a adus multe. Poate cel mai important e ca mi-a adus doua prietene noi care locuiesc una in orasul meu si alta in apropiere. Prima m-a gasit pe blogul asta, deci iata utilitatea blogului, a doua mi-a fost colega de facultate in alt an, ne stiam foarte putin pana acum dar viata ne-a adus impreuna in alta tara multi ani mai tarziu. Muierile sunt asa de misto incat le-as lua la mine acasa cu tot cu copiii lor care-s la fel de misto ca ele. Senzatia ca ai cu cine sa stai la taclale cu orele, sa razi pana te doare burta si sa te vaiti de diverse este extrem de pretioasa in zilele noastre. In special cand viata ti-a oferit suficiente surprize neplacute de la oameni in care ai crezut si care te-au aruncat ca pe un cartof fierbinte imediat ce n-au mai avut treaba cu tine. E lucru rar sa dai peste oameni destepti si amuzanti, va spun cu mana pe inima. Si e si mai rar lucru ca ei sa fie in proximitate. 

  Acum mai am o saptamana de vacanta in care poate apuc sa imi pun toate catrafusele pe la locul lor si sa aranjez noua casa de sus pana jos. Pe 8 incepem din nou nebunia scolara dar o sa fie alt an in care stiu ca in primavara o sa vina la noi prietena noastra de suflet din Romania, cu Bia ei cu tot, deja numaram zilele pana la momentul ala, vor veni de ziua Marei asa ca o sa avem casa plina de rasete si veselie. 

   Ceea ce, bineinteles ca va dorim si voua, celor care nu ne cunoasteti dar care ne cititi aventurile, celor care radeti si plangeti cu mine desi nu m-ati vazut vreodata, tuturor va uram ca 2018 sa va aduca tot ce va doriti si un sac in plus! 

  Cu drag, 
        Albuletzii

duminică, 24 decembrie 2017

Craciun cu de toate

  Nitel mai am si mor. Sarmalele sunt gata, cozonacul creste. Ne-am gasit si chilotii in casa noua, partial. O sa mai dureze un an pana cand o sa imi descopar toate obiectele, din nou. Ne-am mutat saptamana trecuta, ca pe Albu il manca rau de tot sa doarma langa noul lui garaj, asa ca sambata m-a batut la cap exact ca fi-sa pana am zis da ma, hai azi ca nu te mai suport. Cu ajutorul unor prieteni vajnici am carat din casa cealalta cam 98 la suta din chestii in ziua aia. 

  La final de zi mi-as fi dorit un camion. Care sa ma calce nitel pe sale, poate s-or pune la loc. Deci mutatul de casa este o mizerie sinistra. E ceva atat de anormal si de anti-viata de n-am cuvinte. Adica tu ca muiere, iti petreci in pizda ma-sii 90 la suta din viata incercand sa fie ordine in casa, sa fie curat, sa fie frumos, sa fie lucrurile la locul lor, la indemana, sa stii tot ce e unde, sa poti sa raspunzi la eternele intrebari ale celor doi decapitati... alea care incep cu "auzi, stii tu unde eeeeeeee...." sau "maaaaaahahahamiiii, nu gasesc x". Asa si tu tre' sa stii unde e x. Apoi cica te muti. Le-am luat pe toate si le-am aruncat in saci de gunoi mari, fix asa cum erau si de pe unde erau. S-au dus pulii de suflet doi ani jumate in care le-am tot aranjat si ordonat!  Si la aterizare, tin-te muica!

  Deci fi-mea nu avea haine! Era mandra posesoare de chiloti si ciorapi dar nu reuseam sa dibuiesc care si unde sunt tzoalele 'mneaei. Pentru ca ea si-a strans singura din camera iar eu habar n-am avut ce s-a intamplat cu ele. Imi venea sa ii zic "lasa mami ca ai pijamale, ce-ti mai trebuie" da' imi era ca imi rupe capu' infanta. S-a stresat rau de tot cu mutarea asta, si eu m-am umplut de stres si de nervi si de toate cele, dar ea a fost afectata in alta dimensiune. Ca asa e cand esti mic si toate cele din jur se modifica iar tu nu ai nici un cuvant de zis si nici prea multa putere in general. 

  Bon, sambata ne-am mutat, duminica da-i si pune pe la locul lor, luni marsh la scoala ca la noi nu venise vacanta inca. Eram atat de obosita incat la un moment dat o batranica din autobuz m-a intrebat daca sunt ok. Cred ca aveam o privire pierduta in spatiu... ma gandeam pe unde or fi sosetele sau ceva :))) Colac peste pupaza, toata saptamana a fost evident cam degeaba. Diminetile mai scremeam matematici si engleze dar dupa amiaza aveau petreceri de Craciun. Sau cantau colinde. Intr-o zi am auzit in bucla "Frosty the Snowman" de circa 345 de ori. Nici azinoapte nu imi trecuse. Imi canta in cap obsesiv si sa mor io daca cred ca o sa mai treaca vreodata. 

  Vineri Marius era liber si mi-am luat si eu liber de la ultima zi de lucru din semestru ca sa putem sa facem treaba. Facuram. Facuram de acum suntem amandoi ceva de genu' "auzi, poti sa ma ridici nitel din pat, ca nu mai nimeresc"... el cu shalele si gatul, eu cu shalele si gatul. Suntem niste moshi ordinari, niste terminati. Ma dor si muschi pe care nu stiam ca-i am. Si, vorba aia, daca am trait 38 de ani nestiind ca-i am, sa mor daca simteam nevoia sa aflu acu'. 

  Printre despachetat am facut si carnati! Ca asa sunt eu, nebuna. Si sarmale da' pe alea le-a impachetat mama mea asa ca am scapat ieftin, urasc sa impaturesc sarmale. Si mai am de copt un cozonac. De ce? Pai pentru ca eu nu stiu cum altfel sa scot mirosul de sarmale din domiciliu decat cu miros de cozonac. Da' acu' ma gandesc cam cum o sa scoata vecinii mirosul de sarmale de prin case ca azi mirosea de la noi pe toata strada :)))) 

  Azi mama a dus-o pe Mara strategic la plimbare ca sa pot eu sa impachetez cadouri. Ocazie cu care am constatat ca iar am luat excesiv de multe cadouri, ca de obicei. Dar na, e momentul ala din an in care ne rasfatam la maxim si asa trebuie sa fie. Asa ca va dresc si voua, tuturor, un Craciun mega rasfatat in care sa faceti doar ce doriti, sa radeti mult si sa va pupati aprig! Am zis!
 
Va uram liniste si carnati! :)

marți, 12 decembrie 2017

Happy life

  M-a dus sus la restaurantul cu priveliste de la ultimul etaj al cladirii. De acolo, de sus, dintre nori, vezi cladirea Primariei vechi, vezi detaliile de pe turla inalta, vezi lucruri pe care de jos nu le vezi niciodata sau doar ghicesti cat sunt de frumoase. Ne-am asezat la o masa in asa fel incat sa vedem cat mai multe. "I love this building, Alex" mi-a zis cu accentul ei elvetian si a asteptat o confirmare care a venit din partea mea foarte repede. 

  "Hai sa stam de vorba. Uite, Alex, aici sunt lucrurile pe care profesorii de la scoli ni le-au spus despre tine in vara, la finalul de an scolar." In gand mi-am adus aminte ca atunci lucram doar de doua luni cu ei, ce-ar fi putut sa spuna despre mine? Si da, vesnica intrebare romaneasca "oare ce-au zis rau despre mine?" Si-a pus ochelarii pe varful nasului si a inceput sa citeasca in gand. M-a vazut ca am adoptat imediat pozitia ghiocelului si ca paream probabil usor speriata de ce urmeaza. A inceput sa rada cu pofta si a plusat cu "n-am voie sa iti zic ce au zis" la care eu am aruncat un "seriosssss?" din toata inima. Radea deja de ii cadeau ochelarii. Nu maaa, fac misto de tine, normal ca iti dau asta... Umorul elvetian e unul foarte negru, mereu ne face d-astea. 

  E sefa mea directa, locuieste tara asta de circa douazeci de ani si iubeste orasul asta cu aceeasi pasiune cu care il iubesc si eu. Azi mi-a facut "evaluarea personala anuala". Ma rog, semianuala ca eu sunt acolo de opt luni. Iar evaluarea mea facuta de profesori a fost facuta in iulie cam la doua luni dupa ce am inceput pentru ca asa se face, la final de an scolar. Ma gandeam ca o sa fie ok. Nu ma asteptam sa fie superlativa pentru ca nu sunt invatata cu asa ceva. Curva aia de Romania nu m-a vrut. Am terminat o facultate si n-am facut-o la seral in spatele blocului. Cu toate astea nimeni nu a dorit sa ma angajeze. Sau ma rog, putin spre deloc. Nu paream interesanta in nici un fel. Intai pentru ca eram tanara si maritata DAR nu aveam copil. Apoi pentru ca eram tanara maritata DAR AVEAM copil. Si in primul rand pentru ca nu aveam pile. Nicaieri. De nici un fel. 

  Am venit aici si in trei luni eram angajata la scoala Marei. Pentru ca la interviu am convins niste englezoaice cu multe studii cum ca sunt un om care ar putea avea o oarecare valoare. Pe care ulterior am dovedit-o in scoala aia de multe ori si in mai multe posturi. Si mereu ma gandeam ca ui' ce politicosi sunt si englezii astia desi stiam sigur cine sunt eu. Azi am avut opinia mai multor profesori de la mai multe scoli. Am 11 scoli curente (merg la 10 scoli pe saptamana unde lucrez cu circa 25 de copii intre 3 si 16 ani) si altele la care am fost. Sunt niste zeci de profesori. Scris negru pe alb. In fata mea, elvetianca mea radea cu precizia ceasului de cate ori ma bucuram citind pe foaia aia. "You are my star, Alex", mi-a zis uitandu-se peste ochelari. I-am multumit pentru tot si am primit toate complimentele cu o bucurie imensa. IMENSA!

  Sunt un om care primeste usor complimente, ii datorez asta maica-mii care n-a facut prea multe intr-ale complimentarii insa nu m-a umilit sau injosit niciodata si mereu m-a facut sa imi inteleg valoarea si limitele. Ma simt bine cu mine si stiu ce pot. Stiam ce pot si in Romania insa acolo nimeni niciodata nu mi-a dat ocazia sa demonstrez asta. Azi, in timpul acestei "evaluari la cafenea", doamna mea a ajuns la capitolul "comunicare". Si mi-a zis ca asta e cel mai deficitar la noi in departament "but not in your case, you are amazing at that"... ummm, sechiu veri maci, duamna da' d-aia m-am dus la facultatea aia de comunicare. Pentru ca mi s-a potrivit. Si chiar am invatat acolo enorm de multe lucruri despre asta. 

  I-am zis ca tocmai de asta simt ca jobul asta mi se potriveste foarte tare, pentru ca jobul asta este despre comunicare. Profesorii au vorbit despre cate i-am invatat eu! Despre copiii astia, despre o alta cultura, despre limba, diferente de topica, gramatica, fonetica. Pentru ca eu vorbesc si le explic. Eu observ copiii in amanunt si stiu de unde li se trag lor toate traumele si imposibilitatile. Si le spun profesorilor. Si profesorii apreciaza asta, e ceva dincolo de jobul meu de bilingual learning assistant, este ceva mai mult de atat, este o alta tara pe care eu le-o explic. Din pacate este tara aia care isi abuzeaza copiii in scoli, sincer si cu mana pe inima nu am gasit pana acum nici un copil senin, linistit, un copil despre care sa spun profesorilor englezi "iata ce frumos se descurca acest copil, acest produs al sistemului de invatamant romanesc." Din pacate jobul meu e mai mult despre demontarea sechelelor copiilor ajunsi aici. Iar asta este un lucru pe care profesorii englezi nu-l cunosc. Si despre care sunt recunoscatori sa afle pentru ca ei vor doar binele copilului, pe oamenii astia chiar ii preocupa asta. 

  Ziua de azi mi-a confirmat ce stiam deja. Dar da, mereu ai nevoie de confirmari. Ai nevoie de acel "te iubesc" aruncat din cand in cand. Iti face atat de bine sa stii ca tot efortul tau nu e in zadar, stii ca cei mici te apreciaza pentru ca ei te intampina cu imbratisari si pupaturi... dar tu esti un strain in tara asta, ai nevoie de confirmari de la "bastinasi" pentru ca esti un Robinson Crusoe aterizat aici acum doi ani si un pic, te-ai aruncat in alta cultura, alt sistem, alta viata, asa cum te-ai arunca de pe trambulina in apa. Apa te face sa te intorci in toate directiile, la un moment dat trebuie sa deschizi ochii sub apa ca sa vezi de unde bate soarele si sa stii unde e susul si josul. Azi m-am simtit bine. Azi am avut in fata mea o elvetianca apriga pe care o iubesc de mor, care mi-a zis "well done!" Azi am vazut susul. 

  Si asta conteaza. Pentru mine conteaza enorm. 

 Si tot azi am aflat ca vom putea sa ne mutam in casa noua, cea pe care mi-am dorit-o eu de ceva vreme. O noua chirie dar cu gradina, o casa mai mare si mai frumoasa. Au venit asa toate deodata peste mine, iar vineri vine si mama la noi asa ca, ce sa mai zic, viata mea in secunda asta este una incredibila. Sunt fericita! O sa ne mutam pana in Craciun si imediat dupa o sa mergem in Franta in excursie, deoarece branza! :)))))) Pentru ca ne-a placut mult de tot in nordul Frantei asta vara, o sa mergem la acelasi nene unde ne-a placut mult. Si o sa branza. Si branza si niste branza!

  V-am mai zis, nu? Lucrurile mici conteaza. Branza. 

joi, 30 noiembrie 2017

Cum funcționează un oraș (2)

  De cate ori merg la diversele sedinte sau traininguri de la Primarie ma intorc de acolo uluita. Am mai zis. Incerc sa nu vorbesc singura pe strada ca nebuna, desi mi-e destul de greu. Azi ni s-a spus ca sefa noastra a' mai mare, o englezoaica fabuloasa, dupa incendiul de la Grenfell Tower (un bloc enorm din Londra in care locuiau preponderent emigranti si care a ars fenomenal de repede intr-o noapte) s-a gandit ea asa "bai, da' bietii oamenii aia raniti, pierduti, speriati, aia nu stiau nici engleza, ce facem noi intr-un caz de pericol din asta?" putem noi, departamentul cu atatea limbi sa ajutam cu ceva?". Dupa ce si-o fi terminat de baut ceaiul, a luat legatura cu colegii de la departamentul de Civil Contingency din Primarie, sa puna niste idei cap la cap. 

  Asa ca azi a venit o tipa care cu asta se ocupa: cu planificarea procedurilor pentru situatiile de criza. Si s-a apucat femeia sa ne explice cum fac. Ca la o adica Primaria e cea care trebuie sa ghideze, sa dirijeze cumva activitatile, impreuna cu ceilalti care sunt implicati (Politie, Pompieri, Armata, specialisti, agentii diverse, sistem de sanatate). Asa ca la Primarie se face o celula de criza cum ar veni. Chiar in camera aia unde tineam noi azi sedinta. Pentru ca lucratorii primariei nu sunt platiti 24/24 chestiile astea se fac cu o armata uriasa de... atentie... voluntari. Pentru ca daca ai o masa mare de oameni sinistrati, raniti, etc, nu ai de fapt destule resurse. Drept pentru care pregatesti o armata de voluntari care sa apara magic in caz de pericol.

  Cand zic pregatesti nu e asa gen ca ridicam doua degete. Voluntarii cu pricina sunt antrenati. Li se tin cursuri despre ce au de facut, fac traininguri si simuleaza situatii reale. Situatiile sunt gandite la modul milimetric. Prima parte a planificarii e aia cu sa indentificam pericolele care pot aparea in Portsmouth. Pai inundatii e clar. Terorism. Avem acilea niste submarine nucleare ca noi suntem orasul care contine Fortele Navale ale Mariei Sale coana Veta. Daca fasaie vreun d-ala suntem haliti! Cel mai des intalnit este faptul ca se tot descopera proiectile din al doilea razboi mondial, le scot astia ba cu navoade ba cu diverse chestii. Daca aici era centrul naval va dati seama cam cum au bombardat nemtii zona.

  Fiecare planificare din asta, impreuna cu toate trainingurile necesare si cu simularile, dureaza cam trei ani. Dupa care e modificata in functie de intamplarile din acei ani, de ce a mers bine sau prost. Se scriu amendamente si se ia de la capat cu trainingul si simularea, ca sa facem bine. Intre timp poate apar si alte chestii la care nu s-au gandit sau lucruri care pana acum nu existau, gen perioade de canicula, care la o adica pot omori brusc multi oameni in tara lipsita de aer conditionat. 

  Bun, si ce facem cu toti oamenii astia daca da un pericol in curu' lor? Pai sa ii evacuam repede nu prea putem pentru ca orasul e o insula mica care are practic 3 strazi mari si late. Si nici alea nu se intretaie in toate locurile, deci nu ai prea multe rute si poti sa faci gridlock imediat. Si ai belit-o. Asa ca Primaria a negociat cu 50 de locatii din oras, majoritatea private sau care nu apartin de Primarie. Cinci din ele sunt foarte mari, sa incapa niste multe sute de oameni. Restul sunt in asa fel alese incat orasul e acoperit la modul ca aproximativ toti locuitorii lui sunt la o distanta de maxim 500 de metri de aceste Rest Centere. Deci da?

  Deci nu ca am dat noi emigrantii pe spate, dar nici englezoaicele nu aveau nici un habar despre asta si se minunau ca milogu' la covrig. Eu am intrebat de ce noi nu stim, adica noi locuitorii nu stim unde sa ne ducem la o adica. Tipa a zis ca nuuu, nu le facem publice pentru ca atunci idiotii de la presa o sa fie primii acolo sa pozeze oameni raniti sau speriati. Si ca nu e ok. Ca lasa, ca va zice Politia sau Pompierul unde sa va duceti atunci. Corect!

  La fiecare locatie din asta, Primaria a dus o cutie mare. Cu chestii necesare, ca sa nu stai atunci sa te cauti de pix, hartie, cacaturi. Cu de toate plus jocuri diverse pentru copii si alte chestii de utilitate imediata. Voluntarii aia antrenati sunt cei care tin aceste centre functionale pe parcursul crizei. Si ei se ocupa cu detalii fantastice, de exemplu daca cineva a fost evacuat si are nevoie de medicatie iar medicamentele au ramas in casa exista proceduri speciale de luat legatura cu medici si de scos reteta pe loc si luat medicamentele necesare. Exista formulare pentru orice. Proceduri. Detalii. Ierarhie. Voluntari pregatiti pentru aproape orice situatie. De exemplu aia de a organiza o morga temporara la fata locului. 

  Tot. Totul e gandit in cel mai mic detaliu, pregatit, planificat, anticipat. Si chiar si asa apar greseli. Si atunci... amendam planul si o luam de la capat. Apoi ne-a zis cum putem sa devenim voluntari din astia in general si ca vor sa ii ajutam sa creeze o celula de criza de translatori. Care acum nu exista. Primaria foloseste un serviciu extern desi are niste angajati dar na, Primaria nu te scoala din somn noaptea sa iti mai dea un job pe langa. Insa putem sa cream o celula de translatori. Care, pentru ca lucreaza pentru Primarie, vor fi platiti overtime pentru acest voluntariat. Adica e voluntariat da' nu chiar, e doar ideea ca poti sa refuzi sa te duci daca ai altceva de facut cand le fasaie lor submarinul. 

  Toata lumea a fost ultra incantata de chestia asta, nu eram singura nebuna care se minuna si mai avea nitel sa aplaude. Tipa aia era fenomenala, a facut scoala speciala pentru asa ceva, deci aici te duci la studii ca sa te faci planist d-asta. Si ea a fost super incantata de reactia noastra, deci seara a fost una pe cinste, am plecat de acolo minunandu-ma in gand. Asta dupa ce i-am zis ca e awesome si ca ce fac ei e genial si ca de aia tara asta functioneaza. 

  Am plecat de acolo gandindu-ma la Colectiv. La Hexi Pharma. Si la cutremurul din 1977. Cu vesnica intrebare, ce se va intampla in Romania daca mai vine unul la fel? Sau mai puternic. 

duminică, 26 noiembrie 2017

Cat ești de frumoasă!

  Ma uit cateodata la tine si inima mi se opreste un pic in loc. Esti atat de frumoasa incat incetez sa mai respir pentru cateva secunde. Ma uit la tine si il vad pe Marius si pe mama lui, ma vad pe mine, pe mama si pe bunica mea. 

  Ieri m-am uitat la tine cu alti ochi. Cateodata nu ne mai vedem prea clar copiii, ne luam cu viata si nu bagam de seama detaliile. Ai fost atat de frumoasa, ai sclipit atat de tare, m-ai bucurat atat de mult. Nimic nu e mai frumos decat sa iti vezi copilul cum are grija de un copil mic. Cu mult mai mica decat tine e gargarita minuscula pe care ai ingrijit-o ieri de parca era a ta. Ma uitam la tine cum o urci si o cobori scara de manuta, cu spaima femeii care vede un pui in pericol, cu grija, cu atentie... si cu un zambet atat de mare. Veneai din cand in cand la mine si oftai "mami, caaaaat e de dragalasaaaa!" apoi fugeai inapoi la ea, imediat ce te striga. 

  Esti frumoasa, iubita mea. Esti frumoasa pe dinafara si pe dinauntru esti si mai frumoasa. Esti de aur. Ma uit la tine uneori si ma minunez ca noi doi am putut sa facem asa ceva. Un om ca tine. Buna si onesta, responsabila, atenta cu ceilalti, harnica si indarjita. Cu un incredibil umor. Ai acum zece ani si jumatate, si daca ai fost ieri capabila sa te joci si sa te bucuri atat de mult, o dupa amiaza intreaga, de o fetita de doi ani si jumatate, eu zic ca esti magica. Esti perfecta. Esti exact asa cum mi-am dorit sa fie fiica mea. Mi-ai oferit o dupa amiaza de lumina. Te iubesc.

Cat esti de frumoasa... semeni cu ma-ta :)))

Mancacioasa ca tac-tu

Si iubitoare ca amandoi :)